Despre noroc şi ghinion

Mintea nu mă ajută mai deloc să diferenţiez între lucruri. De pildă, norocul şi ghinionul.
Încerc s-o sforţez acum, poate iese din ea ceva mai acătării.
După mine, norocul şi ghinionul sunt la fel. Adică au aceeaşi origine sau sursă. Provin din acelaşi loc pe care aş îndrăzni să-l numesc haos. Ce vreau să zic e că atât ghinionul, cât şi norocul, sunt efecte ale haosului – primordial, aş înclina să-l numesc, dar nu sunt sigur de primordialitatea vreunui lucru. Nu intru însă şi în alte detalii. Mă concentrez asupra consecinţelor, fiindcă se pot chema şi asftel, pe care haosul le-a introdus în lume.
Aşadar norocul şi ghinionul sunt nişte efecte sau consecinţe ale haosului – primordial sau nu. Mi-ar plăcea să ştiu la ce nivel, şi dacă la mai multe, actionează ele asupra noastră. Cu certitudine, unul este nivelul psihologic. Ne formăm mentalul încă de la vârste foarte fragede în matca, pururea dragată, a prejudecăţilor de orice fel. Dintre ele, câteva sunt folositoare, fie şi numai pentru că întăresc psihicul unei persoane. Mă refer la credinţa în noroc şi în ghinion. În profunda subordonare a voinţei norocului şi ghinionului. Şi în fetişizarea lor completă mai ales în situaţii critice sau de criză. Abia atunci, cred, norocul şi ghinionul se despart de haos, de sursa lor, şi devin, nu-mi pot da seama cât, propriile lor surse la marginea îmbietoare a cărora vine omul să se scufunde. Nu de fiecare dată se afundă în aceste origini cu capul înainte, dar cu tot ce ţine de raţiune, da. Mai precis, cu tot ce ţine de lipsa ei, majoritară în cele mai multe cazuri. Vreau să spun că iraţionalul pare să fie mai aproape de noroc şi de ghinion decât raţiunea pe care omul o înaintează prima la contactul cu efectele sau consecinţele haosului – primordial, dacă rămânem ortodocşii temporalităţii. Mă gândesc, cu mintea mea rară, dacă omul nu-şi jertfeşte, iraţional şi prin iraţional, propria raţiune pe altarul norocului şi al ghinionului cu singurul scop, deşart, de a găsi o explicaţie a acţiunilor sale mai confortabilă pentru sine şi pentru ego. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile, dar nu m-ar mira să stea chiar aşa. Prin invocarea norocului şi a ghinionului, omul se debarasează de vina personală şi de responsabilitate şi nu mai aduce în discuţie neputinţa lui cea mai ruşinoasă: incapacitatea de a se controla în vreun fel sau altul. Efectele sau consecinţele haosului devin astfel o scurtătură rapidă spre el însuşi: norocul şi ghinionul returnează haosului identitatea lui primordială, iar ele însele ascund în hăul haotic din care se trag toate lucrurile pe care omul doreşte să le uite. Norocul şi ghinionul nu sunt aşadar binele şi răul de partea ta, ci încăpăţânarea de a nu-ţi mai aminti că trebuie să fii raţional, şi nu iraţional, indiferent de problemele pe care viaţa te obligă să le confrunţi. Cu norocul şi ghinionul în gânduri şi în fapte, uiţi complet să mai fii raţional şi ridici iraţionalul la rangul de memorie a acţiunilor tale. Şi începi să te măsori pe tine însuţi în funcţie de cât de norocos sau de ghinionist ai fost să ai sau nu (prea mult) noroc sau ghinion.
Altul ar fi nivelul intelectual. E vorba mai degrabă de o abordare antropologică, dar mă tem că „ştiinţa despre om” e un concept prea îngust pentru lume, iar „preocuparea pentru minte” – o noţiune prea largă ca lumea s-o identifice dintr-o singură privire. Aleg până la urmă „intelectual”, nu „antropologic”, şi pentru faptul că primul termen desemnează partea (punctul interesului meu) din întregul la care se referă ce-l de-al doilea termen. Norocul şi ghinionul sunt un cuplu academic foarte longeviv. Deşi ele însele nu sunt deloc livreşti, formează împreună o pereche extrem de savantă. Ele sunt făpturi (aproape ca în greaca veche) minunat de simple, dar ce proiectează asupra lumii în care s-au înfiripat din haosul primordial (sau nu) e de o complexitate ce le întrece cu mult natura. Norocul şi ghinionul au o dualitate esenţială: sunt atât simple, cât şi complexe. Simplitatea lor structurală e preluată de complexitatea lor analitică şi transmisă spre întrebuinţare oamenilor care nu se folosesc de ele aproape niciodată. Una este să întrebuinţezi un lucru, adică să intri în parteneriat instrumental cu el, şi cu totul altceva e să te foloseşti de un lucru, adică să-l subjugi propriilor interese şi intenţii ustensile. Diferenţa dintre a întrebuinţa şi a te folosi de ceva e şi gramaticală, de diateză, însă e, mai ales, emoţională şi chiar morală. Când întrebuinţezi un lucru, participi cu el la o reciprocitate instrumentală: el îţi devine instrumentul prin care tu atingi un scop, dar şi tu îi devii instrumentul prin care el ţi se face disponibil. Când te foloseşti de un lucru, colaborării dintre el şi tine îi ia locul o relaţie unilaterală de subordonare absolută a sa faţă de tine. Întrebuinţarea unui lucru te face stăpân pe propriile tale resurse în a-l utiliza corespunzător şi la adevărata sa capacitate instrumentală, însă lasă lucrul respectiv liber de potenţiala presiune seniorală pe care ai putea să o exerciţi asupra lui, în timp ce folosirea (gramatical reflexivă) a unui lucru îl transformă în proprietate ustensilă a ta, fără ca tu însuţi (totuşi nicio simetrie maniheistă nu poate fi certă) să devii stăpân pe propria ta abilitate de a-l manevra corect. Întrebuinţarea unui lucru devine un act raţional prin care elimini din lume norocul şi ghinionul ca motoare ale acţiunilor tale, însă a te folosi de un lucru înseamnă a introduce în lume norocul şi ghinionul ca imagine a propriilor neputinţe.