Fragment în lucru

Când naratorul începe să ştie că povesteşte tot ce i se întâmplă în minte, apare pericolul conştiinţei de sine – narative, să zicem. Acest lucru nu e bine niciodată pentru că, dacă povestitorul îşi dă seama că deţine controlul asupra faptelor povestite, naraţiunea în curs de emancipare reală (îndepărtarea ei de realitatea care, verosimil, o va fi inspirat) devine coruptă, iar procesul de corupere nu ţine, cum ne-am aştepta, de povestitor, ci de un anume lucru bine ascuns în spatele povestitorului – mâna liberă a scriitorului, să zicem.
În loc să spună, de-a lungul istoriei pe care o evocă, că amiralul cu epoleţii la fel de roz ca ursuleţul din mâinile fetiţei (şi putem alege între „lui” – a amiralului – şi „lui” – a povestitorului – fără nicio diferenţă semnificativă la nivelul realităţii textuale) „s-a apucat, spre indignarea regelui, să construiască mai multe corăbii decât casa regală ar fi comandat pentru războiul în plină desfăşurare între cele două ţări”, naratorul, deja conştient de puterile sale narative, poate, din amuzament, să intervină şi să schimbe întreaga istorie narativă a evenimentelor în desfăşurare în pagina sa: „Amiralul s-ar fi gândit să încalce porunca regelui său şi să construiască prea multe corăbii pentru un război, de altfel, local, dar, până la urmă, raţiunea lui militară a învins orgoliul său uman şi nu s-a conformat propriilor ambiţii de-a avea o flotă supra-dimensionată”, şi foarte aşa mai departe. În acest caz, avem de-a face cu un amiral periculos de asemănător cu povestitorul: cuminte, cugetat, ascultător, înţelegător, raţional, probabil chiar puţin obedient în faţa autorităţii regale. Ne întrebăm, în acest caz, dacă schimbările nu întrec în amploare simpla istorie narativă a textului. Ne întrebăm dacă nu avem de-a face cu o modificare a codului ontic în care povestirea este scrisă. Şi, desigur, ne întrebăm dacă nu s-a schimbat şi factura povestirii – dacă mai citim (sau scriem, în primă instanţă) aceeaşi povestire. Ne întrebăm toate aceste lucruri pe bună dreptate. Stă, după cum se pare, în puterea unei singure fraze, chiar propoziţii, câteodată, să schimbe destinul integral al unui text; să-i modifice structură narativă; să-i transforme codul ontic într-un altul; să-i dea o nouă factură întregii povestiri.
Dacă luăm în calcul a doua variantă, ne putem gândi că amiralul puţin chiar obedient regelui ar putea semăna cu naratorul şi atunci nu mai putem considera povestirea simplă ficţiune, ci, fie şi într-o măsură foarte mică, o operă autobiografică – sau un text în care elementul autobiografic predomină cel puţin calitativ. Şi dacă ne putem gândi astfel, că textul a suferit o mutaţie de gen (şi-a schimbat factura), putem la fel de bine să ne gândim că, odată cu această preschimbare, a mai avut loc una şi mai subtilă, şi mai adâncă: înlocuirea codului ontic.
Codul ontic sună, fireşte, foarte neutru şi general, aşa cum trebuie să sune orice tip de terminologie ştiinţifică. Că terminologia ştiinţifică aşa şi trebuie să fie – neutră şi generală – nu mai încape nicio îndoială. Cu o foarte mică îndreptare: numai în afara unui context relevant. Dar nu ne putem ocupa de epistemologie şi detaliile ei structurale în spaţiul dedicat amiralului cu uniforma cam prea stranie pentru orice standard militar. Ne întoarcem aşadar la supusul regelui şi îl lăsăm să reflecteze strict la cât de mare vrea să-i fie flota până ce terminăm de analizat toate problemele pe care decizia sa le-a provocat.
Codul ontic al unui text este proiectarea asupra lui a unui anumit tip de naraţiune. Dacă avem o naraţiune omniscientă, atunci proiectarea omniscienţei naraţiunii asupra textului care o narează ne spune cu exactitate despre ce cod ontic este vorba în respectivul text. În cazul unei naraţiuni omnisciente, codul ontic al textului care narează o astfel de naraţiune este, la fel, de natură omniscientă, şi foarte aşa mai departe.