Ceva despre sfârşituri, nu şi despre începuturile care sunt de fapt

Sfârşiturile mă emoţionează. Nu pentru finalitatea lor, ci pentru că revin întotdeauna sub alte forme în deschiderea unor noi începuturi.
Ceva s-a terminat, aici, acum. Şi ce dacă? Nu peste mult timp, va începe din nou. Şi va continua să fie aşa până când un sfârşit diferit îi va dicta următoarea formă sub care se va întoarce să inaugureze un început deocamdată neconsumat.
Dar ce tot spun eu aici, acum? Că sfârşiturile sunt începuturi false sau că sfârşiturile de fapt nu există? Vreau eu oare să spun aşa ceva? Că sfârşiturile nu sunt chiar sfârşituri (nu şi-au sfârşit esenţa), de vreme ce nu au început (deocamdată) să (se) sfârşească?
Nu cred că intenţionez să spun un astfel de lucru, dar am impresia că nu am reuşit să spun altceva decât un asemenea lucru.
Asta înseamnă că sfârşiturile nu-mi convin într-o privinţă sau alta. Şi nu-mi convin, îmi dau seama, şi anumite tipuri de sfârşituri, unele mai false decât altele.
Când un bărbat se îndrăgosteşte de o femeie, de exemplu, ce se întâmplă în acel moment? Lumea ar spune, probabil dintr-o singură suflare, că a început o poveste de iubire sau, într-o lectură mai pragmatică, că o aventură a început să prindă contur din sentimentele (sau reacţiile chimice) ale celor doi (protagonişti sau simple persoane?). Dar eu insist să nu cad de acord cu un asemenea punct de vedere. Bun, ceva va fi început între ei, dar, în acelaşi timp, ceva s-a şi sfârşit cu ei. Atunci, dacă m-ai degrabă ceva s-a sfârşit, şi nu a început, nu-i mai bine să spunem, cu toţii în corul general al mentalului colectiv, că sfârşiturile sunt mai avantajoase decât începuturile, dacă ele numai pot pune în mişcare lucrurile, dacă numai ele sunt în stare să acţioneze asupra lucrurilor astfel încât acestea să genereze energie şi, astfel, să devină vii? Cum? Sfârşiturile aduc viaţa şi începuturile o curmă? Adică sfârşiturile încep o mişcare, oarecare, pe care începuturile o sfârşesc?
Mă întorc la bărbatul şi la femeia care s-au îndrăgostit recent (unul de alta). Probabil că s-au întâlnit din întâmplare pe vreo stradă foarte circulată şi s-au privit fără cea mai mică intenţie să-şi sfârşească singurătatea în care se aflau sau să înceapă o comuniune încă potenţială – potenţială, încă. Dar privirile lor s-au intersectat şi în clipa următoare sentimentele lor s-au pus în mişcare… sfârşind prin a începe o legătură… a lor, numai.
O mică paranteză, cât cei doi îndrăgostiţi se mai sorb din priviri.
Sfârşind prin a începe… am zis adineaori, probabil pe negândite. Fără să vreau, cuvintele m-au purtat, singure, spre esenţa demonstraţiei neobişnuite pe care am încercat, încă din primul rând, s-o montez în faţa ochilor noştri. Altceva n-am avut în minte să arăt, în afară de faptul că sfârşiturile, dacă nu sunt cu adevărat începuturi false (şi fac o concesie de dragul propriilor mele posibile erori de judecată), sunt cu siguranţă începuturi deghizate (apocaliptic), dar, fără îndoială, începuturi în toată regula. Începuturi ale căror toane primordiale au devenit, în(tre) timp, fiţele unor pionieri veşnic pionieri şi veşnic prinşi în capcana orgolioasă a (unei) geneze interminabile. Da, atâta am vrut să spun, că sfârşiturile nu există, fiind simple (de fapt, complexe) măşti ale începuturilor, dar cuvintele m-au purtat ceva mai departe, m-au dus până la capătul cel mai puţin montabil al demonstraţiei mele, unde înseşi sfârşiturile înseamnă (în acelaşi timp mai mult şi mai puţin decât sunt) „a începe”.
Ei s-au sorbit îndeajuns, s-au mâncat, nu alta, din priviri (câte metafore comestibile în legătură cu iubirea; poate fiindcă, cel puţin paremiologic, dragostea trece prin stomac...) şi au declanşat, în sfârşit, o întreagă serie de evenimente al cărei singur sfârşit, încă potenţial – potenţial, încă – trebuie să fie (nu este, deoarece nu prea sunt optimist) o relaţie trainică şi… da, trainică.
Am două mici comentarii de făcut în legătură cu sensurile reale ale lui în sfârşit şi ale lui sfârşit din paragraful anterior. După cum se observă şi cu ochiul liber, ambele formulări trimit, în ciuda aparenţelor grafice şi lexicale, la începuturi. În primul caz, un început numai anticipat de speranţa din privirile celor doi… în sfârşit s-au îndrăgostit (sau au început să se îndrăgostească), iar în al doilea caz, un început deja împlinit, deşi numai ca speranţă, pentru moment… tot acest ritual vizual are un singur sfârşit (sau ocheadele lor au început să pună bazele viitoarei relaţii).
Concluzia mea: începuturile sunt adevăratele sfârşituri, iar sfârşiturile sunt simple (dacă nu complexe) plăsmuiri în care începuturile, câteodată, se ascund de ele însele.