Schiţă teoretică a unei poveşti de dragoste

Mă interesează de ceva vreme bună cum s-ar putea reduce la un simplu nod teoretic povestea de dragoste, banală, dintre un bărbat şi o femeie.
M-am tot gândit cum s-ar putea face conversia şi numai asta mi-a venit în minte. Altceva, mai bun, n-am găsit:
Un bărbat şi o femeie se întâlnesc undeva, cândva, vorba forţată a unui film, şi se îndrăgostesc nebuneşte unul de altul (eu am scris în altă parte „unul de alta”, pentru a respecta rigorile morfologice ale limbii române).
[Teoretizare minimală a acestei întâmplări. Avem o cauză şi un efect. Nu cunoaştem cauza şi nu o putem explica în termeni logici: de ce s-au întâlnit ei doi, ce i-a făcut să se întâlnească în acel loc şi în acel timp. În schimb, cunoaştem foarte bine efectul: întâlnirea a produs o cascadă incontrolabilă de evenimente, în urma cărora inimile din piepturile lor au început să bată mai puternic, iar pulsul, efect secundar al efectului primar al cauzei originare, a crescut vertiginos, ameninţând să spargă pereţii venelor cu impetuozitatea înaintării lui. Concluzie provizorie: o cauză necunoscută a produs un efect bine determinat, absolut cuantificabil, care a generat un efect ulterior, căruia i-a devenit, cel puţin cronologic, cauză. Momentan, doar atât putem şti despre întâlnirea dintre acel bărbat şi acea femeie.]
Ei se privesc în ochi şi se plac pe loc. Îşi cad cu tronc. Săptămâna oarbă a venit şi i-a bătut cu leuca în cap. Acum, că s-au şi atins pentru prima oară, încleştându-şi degetele într-o luptă catifelată a simţurilor, toată lumea e a lor şi simt, ca niciodată înainte, că sunt în al şaptelea cer de fericire. Parcă ar fi în sânul lui Avraam, aşa de bine o duc în capsula lor sentimentală. Ea râde razant cu ce simte pentru el, iar el le primeşte pe toate în plin, ricoşând unul după altul în curtea pe care i-o face. Cu cât începe să-l iubească mai tare, cu atât se simte mai stăpână pe ea, dar el, cu cât o adoră mai intens, cu atât transpiră mai abundent siguranţă de sine până când nu mai rămâne cu nimic în afara incertitudinilor ce prind a-l îngheţa încetul cu încetul. Nu intră deocamdată în starea de criogenie sentimentală specifică bărbaţilor proşti în ale femeilor, pentru că încă îl protejează căldura generată de călcâiele care i s-au aprins după ea. Asta îl mai salvează, dar nu pentru mult timp, fiindcă şi călcâiele lui au un loc al lui Ahile. Oricum, el dansează pe o sârmă foarte subţire (de o parte şi de alta nu există nimic, iar jos, foarte în adâncul josului, inima nu i se poate face plasă, iar sus, foarte în înaltul susului, niciun zeu nu-i mai veghează siguranţa sentimentală), iar ea pluteşte, nu alta, pe un întins ring de dans, în ritmul unui tango decorporalizat şi descătuşat din înţelesurile sale fizice. Îi aruncă lui, aliniat pe sârmă, câteva bârne pentru echilibru, dar niciuna nu-i restaurează mersul obişnuit printre oameni. Acum e sus, între femei, şi nu jos, printre bărbaţi, nici chiar la orizont, între oameni de tot soiul. Trebuie acum să jongleze cu femeile printr-una singură. Trebuie acum să iubească femeile printr-una singură. Şi, în tot acest timp, trebuie să nu se dezechilibreze şi să cadă jos, printre bărbaţi, fiindcă nu jos îi e locul. El iubeşte o femeie, dar nu ştie cum să i-o arate, iar femeia, la rândul ei, îl iubeşte, însă i-o arată atât de bine, încât şi de-ar fi acrobat al inimilor sigure pe pulsul lor, şi tot n-ar reuşi să se ridice la înălţimea (reală) a sârmei pe care se chinuieşte în prezent să nu-şi piardă aliniamentul ce, singur, îl desparte de prăbuşire.
[Din nou, teoretizare minimală a acestui fapt: iubirea celor două sexe pare să fie, dacă nu şi e, o entitate mai degrabă lingvistică, paremiologică şi metaforică mai exact, şi nu una reală, deoarece funcţionează într-o proporţie covârşitoare ghidându-se după tot felul de proverbe şi metafore, care se pare că au îngheţat elementul raţional din minte. Tot ce a mai rămas din el este un schematism vulgar, şi în sens etimologic, al trăirilor adevărate şi neinhibate. Astfel, iubirea unui bărbat şi a unei femei, unul pentru cealaltă, pendulează, fără şanse de scăpare, între cele două (extreme) decupaje lingvistice ale realităţii. Dar sentimentele pe care un bărbat şi o femeie le degajează din întâlnirea lor nu mai ajung şi în deplina realitate extra-lingvistică şi rămân prizonierele proverbelor şi metaforelor ce le substituie prin reprezentare şi le reprezintă prin substituire. Dragostea însăşi se transformă într-o limbă a dragostei (termenii de specialitate utilizaţi sunt fie idiom amoral, fie limbaj animal – ambii stârnind însă confuzii din cauza omonimiilor stânjenitoare), pe care îndrăgostiţii sunt nevoiţi s-o vorbească, dacă, în urma transformării, nu mai pot s-o trăiască. Concluzie provizorie: dragostea îşi schimbă sexul ontic, din naturală, devenind artificială.]
Se înfiripează o relaţie sau numai o aventură, în funcţie de cât de fluenţi sunt ei în limba dragostei.
[Concluzie teoretică provizorie: şi dacă dragostea însăşi ajunge un simplu mecanism cu ajutorul căruia iubeşti, tot nu vei putea vreodată să sintetizezi într-un plan abstract iubirea rezultată astfel din punerea ei în funcţiune.]