A scrie

De cele mai multe ori nu ştiu despre ce să scriu, dar trebuie s-o fac. Altfel, nu mă mai provoc pe mine însumi să fiu eu însumi; altfel, simt cum devin ceea ce lipsa provocării de sine mă face să fiu. Adică un eu însumi uşor diferit de mine, care, totuşi, păstrează din mine toate datele esenţiale ale lui „eu însumi”, devenit, în proces, o simplă etichetă, să-i zicem, cu rezervele de rigoare, existenţială, cu toate că nu e, până la capăt, aşa, dar fără a fi însă exact acelaşi eu însumi care, eu însumi, sunt şi în al cărui mod existenţial, repet, cu rezervele de rigoare, exist. Bineînţeles, de câte ori, din cauza faptului că mai am şi zile în care nu pot să scriu, mă îndepărtez de mine însumi şi încep să mă etichetez (iarăşi, ca şi cu alte ocazii, folosesc sensul pur lexical, mai greu, e adevărat, de scos la suprafaţa cuvântului din adâncurile lui semantice, acela, aici, de transformare a mea în etichetă, şi nu de a mă eticheta conform unui criteriu sau al altuia) în „mine însumi”, simţind cum creşte distanţa dintre cele două euri, „însumi”, ale mele, am senzaţia neobişnuită că, de cele mai multe ori în respectivele de câte ori se întâmplă asta, eu însumi sunt abia după ce m-am etichetat şi nu mai scriu sau nu mai pot să scriu, iar „eu însumi”, propria mea etichetare în eticheta pe care am numit-o „eu însumi” este adevăratul meu eu însumi, unul care nu scrie sau nu mai poate să scrie; cel puţin un eu însumi adevărat din punct de vedere afectiv: un eu însumi în care m-aş regăsi mai degrabă decât în cel scrib, un eu însumi cu care aş vrea mai mult să mă identific decât cu cel scriitor sau cu apucături scriitoriceşti.
Dar, indiferent de ce eu însumi sunt, trebuie să scriu. Singura diferenţă notabilă pare să fie că în eul meu însumi pe care, exact conform propriei mele etichetări (de data asta mă folosesc de înţelesul lui semantic), îl consider „adevărat”, scrisul este o necesitate, ca să nu mai spun că este şi o plăcere de nestăvilit, probabil un hedonism cronic sau o formă incurabilă de narcotizare intelectuală, în timp ce eul meu însumi, pe care l-am etichetat drept “fals”, în care nu mă simt deloc atras de actul de a scrie, scrisul în sine este, în cel mai bun caz, un hobby, un moft în care mă cufund uneori din plictiseală sau, în cel mai rău caz, fiindcă, în acest caz, există şi „un cel mai rău caz” asociat, natural sau nu, eului meu însumi etichetat (mă folosesc din nou de sensul lui pur lexical, de transformare a mea într-o etichetă în care, eu însumi, m-am etichetat), o pierdere de vreme absolută, o activitate complet inutilă sau destabilizatoare a propriului meu însumi în eul meu însumi în care mă simt a fi „adevărat” şi nu fals. Adică, în acest cel mai rău caz, propagandă, autistă (nu îl folosesc în sens medical, ci etimologic), extrem de insidioasă, în stare să penetreze eul până în sinele său. Şi când scrisul este, pentru acest eu însumi al meu, atât de nedorit, atât de străin de mine, oricare aş fi fiind în acel moment, „adevărat” sau „fals”, el se transformă într-o corvoadă, într-o muncă fie de ocnaş, fie de Sisif. Mai mult, scrisul ajunge să mă brutalizeze, să mă înfiereze (mă folosesc, ca aproape de fiecare dată, de sensul lexical al cuvântului, de metamorfozare a mea în fiară), să mă inumanizeze, să mă primitivizeze, să mă rudimenteze; să mă facă, într-un fel sau altul, om rebutier: om compus din toate resturile pe care le-am lăsat în eul meu însumi „adevărat”, dar devenit, prin atavizare, „fals”.
Dar, şi în aceste condiţii, trebuie să scriu. Chiar dacă scrisul mă transformă în om rebutier, chiar dacă scrisul mă schematizează şi mă caricaturizează într-un fel despre care omul uman pe care îl sunt câteodată nu scrie sau nu poate să scrie, eu, om fiind din care voi fi fiind, trebuie să scriu.
Şi trebuie să scriu până şi despre brutalizarea şi înfierarea (cu sensul lexical al cuvântului) şi inumanizarea şi primitivizarea şi rudimentarea la care scrisul, în eul meu însumi etichetat, astfel etichetat, mă supune dacă nu scriu despre altceva, dacă nu pot scrie despre altceva.
Şi când trebuie să scriu, o fac fără a mă panica că, aşa, e posibil să ajung şi om rebutier, dacă, mai ales, nu sunt atent la omul uman pe care omul rebutier îl vrea cât mai puţin om uman.