Filosofia ca proză realistă

Cum să scrii un text filosofic în felul în care ai scrie o proză realistă. Adică cum să descrii idei şi să obiectualizezi concepte; cum să faci abstractul verosimil, altfel spus cum să-l faci să pară concret şi, în acelaşi timp, să-i păstrezi integritatea lui originară, pur noţională, şi cum să actualizezi potenţialul fără a-l scoate în niciun fel din sine. Cum să produci un text dintr-un fel printr-un text din alt fel. Cum să transplantezi un tip de textualitate (ceea ce face ca un text să fie un text) în alt tip de textualitate, fără a modifica în mod fundamental niciuna dintre textualităţi. Aparent, ce vreau este imposibil. Dacă mă gândesc la un mod de scriere filosofică care să fie paradigmatic pentru filosofie, astfel încât textul rezultat din acţiunea ei asupra cuvintelor pe care le foloseşte să fie, în orice context, recognoscibil ca „filosofie” sau „scriere filosofică” sau „text filosofic” (fiecare dintre aceste etichete poartă cu sine fine diferenţe faţă de celelalte: prima, cea mai neutră din punctul de vedere al propriului ei referent, s-ar referi în special la rezultatul final al „filosofiei”; a doua etichetă ar pune accent mai mult pe procesul prin care „filosofia” trece să ajungă filosofie; ultima etichetă, a treia, s-ar referi, din contră, la produsul finit „filosofie” pe care filosofia îl lansează prin rezultatul ei final, „filosofia”), acesta ar trebui să fie tomist în textualitatea lui filosofică şi kantian în desăvârşirea textualităţii sale filosofice. Şi, dacă mă gândesc la un mod de a scrie proză realistă care să fie paradigmatic pentru proza realistă, astfel încât textul rezultat din acţiunea ei asupra cuvintelor pe care le foloseşte să fie, în orice context, recognoscibil ca „proză realistă”, acesta ar trebui să fie balzacian în textualitatea lui de proză realistă şi, probabil, zolist în desăvârşirea textualităţii sale de proză realistă („zolismul” ar fi un fel de post-realism, dacă interpretăm naturalismul ca esenţializare a realismului, sau ar fi un fel de barochism al realismului, dacă îl interpretăm ca dezintegrare a sa în elementele lui componente). Astfel, un text filosofic care să „arate” ca o proză realistă ar trebui, conform trăsăturilor lor scripturale paradigmatice, să combine matematizarea tomistă cu verosimilitatea „uşoară” a balzacianismului şi, aproape de punct, să contopească logica kantiană cu verosimilitatea „grea” a zolismului. După cum se vede, cel puţin în teorie, un astfel de text hibrid poate fi „scris”; tot ce trebuie să faci este a-ţi aduna laolaltă ingredientele originar antagonice şi a le supune unei deformări graduale formatoare de noi forme, pe care le numesc pentru ultima oară „hibride”. De acum încolo le voi numi, aceste forme, texte asinologice, pentru că în forma lor nou creată s-au amalgamat, în acelaşi tot, polii, opuşi (să-mi fie iertat pleonasmul, dar l-am folosit pentru a evidenţia specificul marcant al contrariilor de a se respinge unul pe altul) ai lui „cu” (a) generic, marcă a tot ceea ce este cum este („filosofie” ca filosofie şi „proză realistă” ca proză realistă) şi ai lui „fără” (syn) generic, marcă a tot ceea ce nu este cum nu este („filosofie” ca „proză realistă” şi filosofie ca proză realistă). Dacă şi în practică un astfel de text, asinologic, poate fi scris, asta rămâne de văzut şi, desigur, de încercat. Eu unul sunt foarte curios să „văd” un text asinologic în plină scriere a lui, de la starea lui de „scriere asinologică”, trecând prin starea de „text asinologic”, la starea lui de „asinologie”; şi aş fi şi mai bucuros dacă aş putea să „văd” aşa ceva, în plin proces, chiar la mine: în minte, pe hârtie şi în public.