Eu

Aş vrea să mă dedublez, să văd ce se petrece în mine, însă de la distanţa sigură pe care tot eu mi-o pot oferi – dar şi celuilalt pe care eu îl devin. Aş vrea să mă cunosc mai bine, cât mai bine, dar aş prefera ca procesul cunoaşterii de mine, care e de sine, să nu mă afecteze în niciun fel emoţional, astfel încât, la sfârşitul zilei, după orele de program în laborator sau cabinet, să pot să spun că a fost bine să mă cunosc; acum, că mă ştiu mai bine, mă simt mai bogat în mine însumi; dar să o pot spune cu detaşarea celuilalt în care eu m-am transformat până la urmă. Ce aş vrea nespus de mult e să nu mai fiu eu în momentul în care m-am descifrat în totalitate, să împing toate eşecurile şi neajunsurile proprii în sfera celuilalt eu, iar succesele mele şi calităţile pentru care trebuie să mă fi evidenţiat de-a lungul vieţii să mi le însuşesc şi, de ce nu, să fac măcar o industrie autistă (reclam iar sensul lui etimologic) în miniatură, din veniturile de sine ale căreia să beneficiez numai eu, cel de aici şi dinaintea devenirii, chiar şi potenţiale, în celălalt eu al meu, indiferent mie din toate punctele de vedere. Sunt perfect conştient că ce-am spus şi ce vreau şi ce, de fapt, visez pentru mine însumi sună extrem de egoist; dar, oprindu-mă o clipă în acest punct, nu asta contează cel mai mult atunci când te referi la propriul tău eu: să fii egoist? Nu egoismul reprezintă dinamul, nucleul sau punctul zero (sau de pornire, căci, indiferent cum ai lua-o, din zero porneşte totul) al propriului eu? Eul, în fond, nu înseamnă, din punct de vedere al reprezentativităţii antropologice, egoismul cu care se identifică pentru a fi acel eu şi nu altul? Eul meu, cel care mi s-a dat şi pe care, prin faptul că mi s-a dat, l-am însuşit. Mă rog, poate că lucrurile nu stau chiar aşa, dar, cel puţin pentru mine, egoismul ce mă caracterizează este chiar esenţa eului meu. Şi relaţia dintre eul meu şi egoismul ce-l semnifică este mutuală; aş spune, poate forţând puţin, chiar dialectică, de vreme ce fie eul, fie egoismul, nu sunt sigur care, îşi asumă rolul de maestru, iar celălalt, de discipol. Înclin, totuşi, să cred că există o rotaţie, naturală şi mulată perfect pe contextele ce li se oferă, a rolurilor de maestru şi discipol pe care eul (meu, în treacăt fie menţionat) şi egoismul său (ori al meu?) le asumă. Nu cred că există o repartiţie fixă în ceea ce le priveşte şi nici nu cred că eul sau egoismul s-au specializat între timp în rolul de maestru ori în cel de discipol. În funcţie de situaţia prezentă, cred că ambii pot „interpreta” ambele partituri autiste; dacă li se cere, ambii devin experţi în domeniul celuilalt; şi asta, în primul rând, consider, fiindcă ambii operează cu aceeaşi disciplină şi ambii sunt specialişti în aceeaşi ştiinţă: în ştiinţa pe care aş numi-o, intenţionat pleonastic ca sens şi, în acest caz, tautologic ca formă, autoautistă. Ştiinţa eului şi a egoismului deopotrivă este autoautoistă atunci când o descriem; dar, când ne referim la ştiinţa însăşi şi vrem să înlocuim „ştiinţa” cu numele ei, astfel încât să nu dăm naştere niciunui echivoc, este, simplu, autologie, ceea ce înseamnă că, dacă numai o descriem, o putem face pleonastic şi chiar tautologic, aşa cum am văzut, dar când doar ne referim la ea, trebuie să o facem numai în termeni non-ambigui, să eliminăm pleonasmul şi tautologia din compoziţia ei şi să păstrăm doar referentul ei iniţial care, de fapt, şi îmi pare rău că nu prea sunt modest acum, sunt chiar eu, eu însumi, şi abia după aia eul meu şi cu mult mai târziu egoismul, atât al meu, cât şi al eului meu (originar nediferenţiat). Încă nu ştiu de ce descrierea unei ştiinţe poate fi tautologică, pleonastică chiar (altfel spus, într-o formulare urâtă), iar referirea la ea nu suportă ambiguităţi de natură lingvistică, dar este foarte interesant să fi descoperit acest lucru şi sper că, pe măsură ce eu mă vă cunoaşte mai bine, să-l descifrez sau, măcar, să pot oferi o ipoteză de lucru: un punct de plecare. De asemenea, nu ştiu nici de ce eu mă mână să tot caut în mine sinele cu care, mă gândesc, i-ar plăcea să se identifice. Însă punctul de plecare este valabil şi pentru oricare dintre eurile mele pe care eu le va asimila într-un final.