Logia (biografia unei ştiinţe) 1

Aproape dintotdeauna am vrut să inventez o ştiinţă. Nu una oarecare (mă gândesc, retrospectiv, că în taxinomia mea de copil ştiinţele se împărţeau în „oarecare”, cele pentru a căror existenţă eu nu aveam niciun merit, nici măcar cel de a le fi însuşit, şi în „neoarecare”, adică ale mele, ştiinţele pe care aveam eu să le inventez odată, pentru a căror existenţă devenisem, ca inventator al lor, principalul merit), ci o ştiinţă care să le încorporeze pe toate celelalte, dar nu din punct de vedere, cum aveam să spun mult mai târziu, într-o epocă în care taxinomiile mele puerile nu mai puteau sub nicio formă să funcţioneze, eu însumi depăşind, biologic, vârsta respectivă, epistemologic, ci din alt punct de vedere, probabil metafizic, în accepţiunea sa originar aristotelică, de „ştiinţă a zeilor”, a cărei singură menire, meritul fiind al meu, şi nu al zeilor, să fie direcţionarea tuturor celorlalte ştiinţe, regizarea lor, într-o singură direcţie, şi anume, înspre cunoaşterea cunoaşterii cunoştinţelor pe care ştiinţele „oarecare” le prelucrează apoi în propriile lor sisteme de cunoaştere. Vream, aşadar, să inventez ştiinţa care să le arate tuturor celorlalte ştiinţe cum se „face” ştiinţă şi cum trebuie să avanseze, baconian sau nu, către propria lor destinaţie, oricare va fi fiind ea. O metafizică, o ştiinţă a zeilor sau doar o ştiinţă pilot, o ştiinţă „ştiinţifică”, o ştiinţă care să se ocupe în totalitate şi a cărei epistemă să fie consumată numai de conştientizarea integrală a nenumăratelor consecinţe de ordin „ştiinţific” pe care originea sa le-a reflectat în sine. O ştiinţă care să ştie singură că menirea ei este să ştie. O ştiinţă ştiitoare de sine. Ştiinţa pentru care cunoaşterea de sine (mai exact, ştiinţa de sine) să fie ştiinţă în cel mai deplin sens al cuvântului. Ştiinţa care să-şi devină sieşi ştiinţă. O ştiinţă care să nu mai cerceteze exteriorul, ci interiorul. O ştiinţă care să cerceteze ştiinţa cu ajutorul căreia, în diseminările ei ulterioare, cunoaştem exteriorul asimilat, a posteriori, interiorului ştiinţific. O ştiinţă care să nu se ocupe de interioarele ştiinţifice a posteriori, care sunt, de fapt, exterioare interiorizare de ştiinţă, ci una care să investigheze în exclusivitate interiorul a priori al ştiinţei, care este, păstrând aceeaşi simetrie a logicii, exteriorul de mai târziu al ştiinţei pe care tot ea, într-un ciclu fără sfârşit, îl interiorizează din nou, prin ştiinţificizare. Mă interesează doar interiorul ştiinţific care nu a apucat să fie exteriorizat pentru noile interiorizări. De aceea, poate, ştiinţa la care am visat de când mă ştiu (de când sunt conştient că faptul de a mă ştie poate produce anumite efecte intelectuale asupra persoanei mele) trebuie, şi nu ar trebui, să fie, din punctul de vedere al ariei de cercetare, o ştiinţă limitată; chiar, din punctul de vedere al ambiţiilor epistemice, o ştiinţă rudimentară şi, din punctul de vedere al efectelor pe care le poate avea asupra „celorlalţi”, o ştiinţă modestă. Dar, oricât de limitată, rudimentară sau modestă ar fi o astfel de ştiinţă, ea ar fi cu necesitate fundamentală, seminală şi de neînlocuit. Şi, ce e şi mai important, o ştiinţă genetică (mă folosesc de sensul etimologic al acestui atribut): ştiinţa originară prin excelenţă. Ştiinţa care îi dă ştiinţei atât sensul ei deplin ştiinţific, cât şi pluralul de conţinut întâlnit în ştiinţele care i-au urmat. În ştiinţele care i-au diseminat cunoaşterea de sine pe mai departe. În ştiinţele care, practic, au singularizat-o printr-o pluralizare tot mai numeroasă. În ştiinţele care i-au transformat biografia în bibliografie.