Logia (biografia unei ştiinţe) 2

Am început să vorbesc despre o ştiinţă, în fond, autistă. Despre proiectul meu îndelung visat şi încă insuficient elaborat de a inventa o ştiinţă din care toate ştiinţele să se revendice şi prin care toate ştiinţele să-şi obţină ştiinţificibilitatea pe care niciodată să n-o piardă din sistem. O ştiinţă, şi acum îndrăznesc să spun ce n-am putut înainte, despre cum începuturile se răsfrâng în sfârşituri. O ştiinţă, aşadar, atât cât am putut să spun înainte, genetică. Despre asemenea ştiinţă am început să vorbesc şi, îmi dau seama abia în acest moment, pe măsură ce am spus anumite lucruri despre ea, visul de a o inventa a prins contur din ce în ce mai gros, iar planul de a o vedea funcţionând odată s-a îndepărtat cât de cât de starea iniţial onirică în care se afla la vârsta taxinomiilor copilăreşti şi s-a apropiat sensibil de mult de etapa în care mă aflu chiar în această clipă, de a fi în stare să vorbesc nu doar despre fantezia mea epistemologică, dar şi de a o realifica, deocamdată, măcar intenţional.
Dar, văzând cum spusele mele slăbesc visul din ce în ce mai mult şi îl fac să pară din ce în ce mai verosimil (simt cum ştiinţa mea încă fără nume definitiv, pe care, din raţiuni mai mult editoriale am numit-o, provizoriu, logia, logie, fără vreo determinare precisă, se aseamănă unui roman, probabil realist, în scriere, ce câştigă în realitate cu fiecare nou cuvânt adăugat la corpul său, temporar, în permanentă creştere), am dat peste primele probleme cu care o astfel de ştiinţă s-ar confrunta încă de la început. Dificultăţi iniţiale care, din păcate, ar însoţi-o pe întreg traseul ei epistemologic până la sfârşit, asta presupunând că şi ştiinţele pot avea un sfârşit. Dar, despre posibilitatea ca ştiinţele, de vreme ce au un început, să aibă şi un sfârşit, am să vorbesc cu altă ocazie. Acum nu vreau decât să spun că logia, această ştiinţă autistă, devine, gradual, o ştiinţă imposibilă, sfâşiată de problemele grave ce şi le-a prezentat sieşi, pe care nu le poate rezolva dacă nu apelează la anumite artificii de calcul sau dacă nu cade, de bună voie, în anumite capcane pe care trebuie, intenţionat, să şi le întindă singură. O să am timp destul să le enumăr pe toate şi să le detaliez pe toate şi, astfel, să le clasific pe toate în funcţie de gradul de dificultate pe care îl reprezintă. Până atunci, însă, vreau numai să amintesc că logia (mai bine i-aş spune, totuşi, eulogie, apelând la sensul exclusiv etimologic al acestui cuvânt şi, în acelaşi timp, fiind optimist că o ştiinţă în fază incipientă, deja departe de a fi nouă, în tot cazul, forţând uşor terminologia, ante-novusiană, nu poate fi negativă, pentru că nu îmi plac numele de ştiinţe care nu sunt prefixate de specificul lor, iar o ştiinţă al cărei nume nu este prefixat de specificul ei îmi pare a fi o ştiinţă fără ştiinţificitate) este plină de probleme complicate în ciuda cărora va trebui nu numai să coexiste alături de celelalte ştiinţe, dar să le şi origineze şi, prin faptul de a le fi dat un început, să le inscripţioneze în codul lor epistemologic şi un sfârşit.
Anunţ, deocamdată într-o formă oarecum codată, probabil cea mai mare problemă cu care logia trebuie să se confrunte. Şi va trebui să aibă de-a face cu această problemă chiar înainte de a deveni ştiinţă, în deplinul înţeles al cuvântului, încă din perioada ei onirică. Visul meu în care logia se formează şi din care iese, încet, tot mai mult cu cât spun mai multe despre el (aşa am remarcat un fenomen ciudat, fără nicio legătură cu ştiinţa mea, şi anume că visele sunt supuse unui proces gradual de degradare onirică din momentul în care începi să vorbeşti despre ele: cu cât le povesteşti mai detaliat, cu atât calitatea lor de vis se estompează în naraţiunea ulterioară în care le transferi) poartă cu sine şi problemele cărora ea va trebui, într-un fel sau altul, să le găsească o rezolvare pentru a se rupe complet de el. Altfel aş putea fi martorul apariţiei unei ştiinţe totalmente onirice, care să nu poată exista şi funcţiona în exteriorul visului în interiorul căruia se formează. Şi, chiar dacă am precizat că logia trebuie să cerceteze interiorul şi să nu se axeze pe exterior, câmpul de cercetare al celorlalte ştiinţe, nu m-am referit, totuşi, la interiorul visului din care ea trebuie să se substanţializeze, ci la un interior în exteriorul visului ei, adică la un interior exteriorizat, şi nu la unul interiorizat.
Iar nu asta a fost intenţia mea, să inventez o ştiinţă prin excelenţă onirică, cu toate că, se pare, deja din visul meu despre o ştiinţă genetică, altfel spus, cu deplin curaj, despre o ştiinţă a începuturilor şi sfârşiturilor deopotrivă, dezoniricizarea logiei a fost destul de complicată, cu atât mai mult aşa cu cât problemele, multe, pe care va trebui să le înfrunte aparţin visului paradoxal în care se formează şi nu imposibilităţii ei dobândite.