Ura

Ce-aş putea spune despre ură atât de important şi atât de puţin cantitativ încât să încapă într-o singură pagină şi să mai iasă şi în evidenţă? Statistic, mai ales că n-am citit nimic din ce-au scris alţii despre ea, am şanse foarte mici. Dar am să încerc să spun câteva lucruri despre ură şi mă gândesc să le pomenesc doar pe cele care au însemnat ceva pentru mine, dându-i înţeles numai pentru mine şi făcând-o să fie numai a mea. Câtă vanitate se află în mine şi implicit în ura mea, pe care vreau s-o portretizez în aşa măsură încât să iasă în evidenţă într-un spaţiu mic pentru cât este ea de mare, dacă îmi pot închipui că felul în care urăsc eu, adică modul în care mi-am manipulat propria ură cu diferite ocazii, este unic şi n-are asemănare printre suratele urii mele: celelalte uri din ceilalţi oameni. Şi, totuşi, am să îndrăznesc să fiu vanitos până la capăt şi să mă cred atât buricul urii mele proprii, cât şi centrul urii înseşi, de-individualizată şi iubindu-se doar pe sine.
În timp ce voi scrie acele câteva lucruri pe care eu le cred unice în ura mea, în raport cu ura însăşi, am să urmăresc şi subiectul urii mele, care nu-i unic deloc, şi de aceea poate că în forma finală a picturii mele urale (omonimie neintenţionată, dar binevenită) nu toate contururile ei, ale picturii şi nu ale urii, vor fi perfect drepte sau perfect curbe sau perfect imperfecte, după specificul zonal al desenului. Şi, la fel, poate că şi imaginea întreagă a acestei uri personalizate nu va fi foarte clară sau bine argumentată vizual.
Am să plec aşadar, în căutarea originalităţii într-o ură personală, întâmplător a mea, de la premisa că ea este o reprezentare grafică a unui anumit tip de sentiment; ura este ceea ce se vede clar înaintea ochilor, iar pentru asta nu ai nevoie decât de un creion senzorial (aş fi spus sentimental, în legătură directă cu sentimentul căruia i se ataşează, dar sentimental şi-a pierdut sensul de specializare a sentimentelor pe care l-a dobândit prin sufixare savantă) şi de o pânză organică corespunzătoare. Creionul senzorial poate fi oricare dintre reacţiile pe care le ai la un moment dat faţă de cineva, iar pânza organică este, corespunzător, exact acel cineva pe care, din clipa în care ai avut acea reacţie la adresa sa, ai început a-l creiona după modelul impus de ură. Astfel, când urăşti, tu nu doar simţi, de exemplu, aversiune pentru acea persoană, ci şi vezi ura pe care o simţi desenată pe întreaga suprafaţă organică a acelui individ. De aceea ura însăşi este un stil de pictură sentimentală (folosesc din nou cuvântul sentimental, dar cu aceleaşi rezerve dinainte), iar subiectul ei este o pictură corporeală, probabil cam în acelaşi fel producându-se transferul între psyche şi noesis cum s-o fi produs şi în mintea omului primitiv atunci când şi-a desenat ura pe pereţii peşterilor în care se adăpostea. Sentimentele sunt grafice şi pot fi convertite cu mare uşurinţă în desen, cu condiţia ca intensitatea lor să fie corespunzătoare cu grosimea tuşei cu care le zugrăvim chipul. Iar dintre toate sentimentele ura este pictura cu culorile cele mai vii şi contururile cele mai evidente şi care rezistă cel mai mult în timp.
Pe scurt, ura este o pictură organică sau un desen fiziologic – în funcţie de şcoala pe care o alegi. Dar, indiferent de alegerea ta, ura rămâne o reprezentare grafică vie a ceva ce ar trebui să fie mort. Mă refer la obiectul ei care îşi schiţează propriul subiect. Fiind intermediară, ura este o pictură în mai multe straturi, probabil palimpsestă, sau basoreliefică, pentru că în straturile ei vizuale poate insera paradoxuri imagiste diferite, de tipul celui în care pictura pe care o face este atât peisaj de sentimente (aflate în stare de murire), cât şi portret al sentimentelor (aflate în aceeaşi stare în compoziţia lui, dar animate de perimetrul viu al figurii pe care a zugrăvit-o). Ura este şi în creionul senzorial care o desenează, şi pe pânza organică pe care se desenează atât peisaj, cât şi portret al propriului grafism corporeal.