Puţin despre filosofie 6

Mă gândeam dacă literatura poate fi convertită la filosofie. Nu mă refer la lectura filosofică pe care o poţi da unei cărţi de literatură (asta fiind, de fapt, recuperarea şi reconstituirea planului filosofic pe care respectivul text literar a fost scris), ci la transformarea ei integrală în filosofie, pentru care am putea inventa şi o specializare nouă, cam între hermeneutică şi fenomenologie, dar niciuna în întregime. Un exemplu pentru un asemenea transfer ar fi oricare dintre dialogurile din tinereţe ale lui Platon, în care proaspătul filosof şi regretatul scriitor nu se despărţiseră complet unul de altul. Dar acest exemplu este incomplet şi imperfect, în acelaşi timp, pentru că acele dialoguri sunt de fapt filosofie, numai că redactate într-o formă literară. Motivele pentru care aceste texte filosofice au formă literară, dialogală, sunt atât istorice, cât şi biografice, dar, mai ales, chiar filosofice. Deci numai conţinutul lor este filosofic, forma lor fiind literară. Nu trebuie, însă, luată ad literam această constatare, ci numai ca reper al unui anumit gen de-a face filosofie (şi de-a nu face, făcând, probabil, subversiv, literatură), fiindcă proporţia dintre literatură şi filosofie din conţinutul şi forma acestor dialoguri este variabilă, cred, predominând partea „filosofică” în conţinut, iar în formă – cea „literară”. Nu avem aşadar de-a face cu procentaje absolute şi nici nu putem spune că la nivelul conţinutului filosofia a fost purificată de literatură, aceasta fiind expulzată în totalitate la nivelul formei, unde, la rândul ei, a rămas necontaminată de filosofie. Ar fi absurd să judecăm invariabil şi ar fi şi mai absurd decât atât să-l „bănuim” pe Platon că şi-ar fi scris intenţionat dialogurile de tinereţe într-un mod ambiguu, când, e clar, ambiguitatea însăşi este o tehnică literară la care mai toţi scriitorii râvnesc – şi o operaţie cognitivă al cărei scop este să arate exact contrariul ei. Şi ar mai fi un exemplu care s-ar apropria simţitor de mult de idealul unei convertiri totale a literaturii în filosofie, chiar dacă direcţia sa este contrară direcţiei pe care transformarea din mintea mea o urmează. Mă refer la filosofia lui Nietzsche, căreia el, de data asta, i-a dat o formă accentuat literară în mod conştient, ca reacţie la sistemismul filosofic ce în vremea lui îşi avea ultimii epigoni post-hegelieni. La Nietzsche avem de-a face cu o literaturizare voită, programată, reacţionară, a filosofiei, dacă nu în totalitatea ei, cel puţin la nivelul formei. Filosofia lui se îndepărtează intenţionat de normele ei academice şi mai mult în aforismele lui, pe care le-a inclus, totuşi, în corpul filosofic al studiilor sale (e vorba despre aforismele din Dincolo de bine şi de rău, care fac parte din această lucrare, continuându-i teza filosofică într-un registru şi mai radical anti-sistem); dar şi mai extremă înstrăinare de academismul filosofic post-hegelian, cel puţin ca formă, se găseşte în poeziile sale, pe care le consider un mod aproape underground de-a face filosofie, în orice caz cea mai flagrantă ilustrare a filosofiei „noi”. Filosofia s-a eliberat total de formele ei sistemice, pe care Aristotel le-a inaugurat, Acquinas le-a matematizat, iar Kant le-a urcat într-un Parnas al logicizării absolute, de unde Hegel le-a coborât prin schematizarea dusă la absurd a logicismului imperturbabil kantian, exact în poeziile lui Nietzsche, care, formal, şi în formă stă paradoxul conţinutului, sunt (sau par a fi) chiar parnasiene.
Totuşi, nici acest din urmă exemplu, oricât de extrem ar fi, nu este suficient pentru a împlini transferul literaturii în filosofie, început intuitiv de Platon şi continuat până la un punct foarte aproape de desăvârşire de Nietzsche, pentru că, în afara faptului că aceste două exemple pleacă dintr-o direcţie opusă celei urmărite de mine şi rămân înscrise pe aceeaşi traiectorie opusă, ele nu constituie şi nici nu pot forma acea specializare nouă al cărei obiect de studiu ar fi cercetarea modalităţilor prin care literatura poate fi convertită total la filosofie.