Teama

Teama te încălzeşte; te ţine şi menţine sub presiune; te clocoteşte; te febrilizează; teama este fierbinte, caldă, încinsă, înăbuşitoare, asfixiantă; şi prin asta telurică, magmatică, incandescentă; şi focoasă, în ambele sensuri ale cuvântului, având atât legătură cu focul aţâţat în permanenţă de curaj, cât şi cu natura ei explozivă, de-o exuberanţă calorică neobişnuită. Dansul cu teama este jocul cu focul. Eşti în stare de topire şi curgi din propria-ţi inimă (furnalul în care teama fierbe, constant, la aceeaşi temperatură înaltă) spre restul corpului, care devine matriţa desăvârşită a acestui alt sentimentem al panicii, turnându-te în relieful ei baletant până te arzi; după aceea te opreşti din temut ceea ce vei fi fiind temând atunci şi revii neschimbat la forma ta pre-temitivă.
Teama îţi îndreaptă paşii în altă direcţie; înainte de ea e posibil să fi urmat altă cale, dar, acum, după ce te-a cuprins, după ce te-a prins (mă întreb, dintr-o dată, brusc, de ce cuprinderea este o prindere asociativă; să fie doar arbitrarul lingvistic sau mai mult; nu ştiu şi mă frământă spiritul gregar – rămâne de văzut şi în ce fel gregar, cât de gregar şi în ce condiţii gregar – al prinderii), eşti instantaneu prizonierul intenţiilor voiajiste pe care le poate avea chiar în clipa respectivă. Şi atunci te îndrumă în altă parte, îţi confiscă alegerea pe care o vei fi făcut-o odată şi te înscrie pe o rută imposibil de ocolit înspre destinaţia pe care ţi-a pregătit-o. Şi teama nu are decât o singură destinaţie, către sediul ei, un fel de Hades afectiv, unde toţi cei pe care îi mână ajung mai devreme sau mai târziu. Teama este uni-direcţională şi, din acest punct de vedere, unidimensională: un singur punct sau o singură linie (depinde de unghiul relativ faţă de ea şi faţă de locul în care te afli în momentul în care începi să te temi; cu întemarea de ceva prinzi să cobori, iar mersul îţi este din ce în ce mai tartaric) emotivă o compune material (aceeaşi materialitate inefabilă); restul este doar o psihografiere aproximativă a unui sentimentem al panicii.
Şi dacă inima este furnalul în care fierbe teama, atunci, conform aceleiaşi logici sentimentale (aş fi preferat un termen mai exact, precum senzorial, dar, totuşi, logica sentimentală este mai sugestivă şi ilustrează mai clar imposibilitatea, logică, ea, pe care încerc s-o posibilizez cu ajutorul unei metafore extinse; dacă aş fi căutat o logică metaforică prin care s-o posibilizez, probabil că metamorfoza succesivă prin care trece inima ar fi fost mai clară), teama însăşi este furnalul curajului, dar nu într-un sens atât de predicativ (aristotelic), ci într-unul mai accentuat atributiv (sintactic): în care fierbe curajul, dar nu pentru a-l turna în matriţa pe care corpul i-o poate da, ci pentru a-l topi; a-l dezintegra. A-l unidimensiona pentru a-l transforma, prin rebutizare, în teamă. (Rebutul este o constantă a tuturor sentimentemelor panicii; îl vom întâlni şi la următorul; iar despre rebutizarea curajului şi omul rebutier voi discuta din nou după ce închei psihografierea panicii, în două capitole separate).
Teama este un senzometru specializat numai în a măsura febrilitatea cronică. Este un aparat afectiv de măsurare a genericului cald în toate nuanţele sale calorice. Şi este un radiator care emană curaj pulverizat în particule incipiente de teamă.