Spaima

Spaima te întăreşte; te împuterniceşte (nu în sens curent, ci în unul mai apropiat realităţii lingvistice pe care i-a dat-o prefixarea cuvântului, de umplere a fiinţei cu putere); te consolidează (din nou, conform realităţii lingvistice impuse de prefixare, nu folosesc acest cuvânt în sensul lui dexist, ci în unul în care să iasă în evidenţă asociativitatea solidităţii, faptul că solidul este un agregat al relaxării); te împietreşte (aici, din contră, nu am nevoie de sensul dat de afixare, ci de cel obişnuit); te înfierează (încă o dată, într-o majoritate semnificativă, prefixarea dictează sentimentemului panicii sensul exact pe care am început să-l psihografiez, de pus fiinţa într-un calapod de fier pentru a fi mai robustă, şi se dispensează de aplecarea semantică a acestui cuvânt spre vernacularismul propagandistic integrat: o specie foarte rară de lemn lingvistic prin care definesc comunul comunism şi limba lui de lemn în care şi-a circulat dogma); te fortifică pluridimensionându-te: plusul dimensional funcţionează asemenea unor lanţuri ontice masive prin care spaima te leagă de ea.
Spaima este un liant afectiv extrem de rezistent la ruperea de continuumul imaginativ. Cu cât eşti mai înspăimântat, cu atât atracţia pe care o simţi pentru fantasme tale proprii este mai mare; şi cu cât înspăimântarea îţi este mai îndelungată, cu atât mai mult astfel vei fi în continuare, adăugându-se la nivelul tău spaimic originar altele, în straturi nenumărate, al căror efect asupra ta este să-ţi permanentizeze spaimicitatea.
Odată înspăimântat (în sensul purei locaţii psihice în care te afli), este din ce în ce mai greu să ieşi în afara ei, şi asta nu pentru că ţi-ar lipsi voinţa necesară pentru a evada din mijlocul său, ci pentru că te afunzi tot mai tare în ea dacă stai liniştit şi preferi să nu te zbaţi. Spaima este aidoma nisipurilor mişcătoare, numai că acţiunea pe care o are asupra ta este inversă: cu cât te zvârcoleşti mai mult, cu atât mai uşor e posibil să-i scapi; şi cu cât adopţi o atitudine mai normală, cu atât mai repede te îneci. Totuşi, spaima simbolizează nişte nisipuri mişcătoare ciudate, fiindcă nu îşi respectă nici propriile legi fizice; dacă stai prea nemişcat, şansele de reuşită devin mai mici, iar dacă te agiţi prea zgomotos este posibil să evadezi până la urmă din centrul ei emoţional. Şi pentru că doar simbolizează nişte nisipuri mişcătoare câteodată, de cele mai multe ori, inverse, spaima este reală doar pentru fantasmele care o alimentează. Există, de fapt, un dublu joc al spaimei: un joc pe care ea îl întreţine activ pentru a te lega, prin pluridimensionalizare, ferm de ea. Cum spuneam, un joc dublu: pe de o parte, fantasmele personale hrănesc spaima de care te lipeşti; pe de altă parte, spaima este consumată în mare parte de continuumul imaginativ, care, pe măsură ce-o împuţinează, o ajută să se regenereze în continuare. Paradoxal, cu cât fantasmele care o alimentează rămân mai puţine, cu atât ele devin mai multe; şi totul prin raportul anomic, în proporţie egală cu anomismul motric al simbolului ei, dintre puţinul rămas şi multul devenit.
Spaima te vindecă în totalitate de golurile întruchipante pe care le poţi avea la un moment dat din cauza tentativelor repetate de a scăpa din mijlocirea ei (în aceeaşi linie afixală, ce păstrează aproape realitatea lingvistică de uzajul acestui cuvânt, îl folosesc cu sensul de fixare a ei pentru a deveni mai durabilă în tine, în însuşi mijlocul său); la fel, te însănătoşeşte grabnic de vidurile himeride pe care le poţi căpăta în orice clipă a nenumăratelor tale încercări de a-i defecta centrul (defectarea ca stricare şi fugă); în sfârşit, chiar ajungând foarte aproape de finalul analizei sumare pe care am făcut-o şi acestui al treilea sentimentem al panicii, te lecuieşte complet de toate hiaturile fantasmale în care e posibil să pici: abisuri inaccesibile spaimei şi adimensionat(l)e şi de aceea căzute de tot în dizgraţia ei.