Sentimentemele

Sentimentele sunt categorii senzoriale împărţite, la rândul lor, în clase de sentimente, unităţile lor minimale. Le-aş numi sentimenteme, dar mi se pare că nu sună suficient de sentimental (nu mai am aici aceleaşi rezerve în privinţa felului în care folosesc acest cuvânt, fiindcă, în sfârşit, contextul îi este potrivit); cu toate că sună prea puţin romantic (de data asta, în cazul lui romantic, am mari rezerve în a-l folosi astfel, dar n-am încotro şi-l las în text neschimbat), adică mult prea tehnic pentru o descriere metafizică (în sensul aristotelian originar) a inimii, sentimentemele există cu adevărat şi îşi au rolul lor însemnat în descrierea cât mai acurată a ei. (Nu ştiu acum, şi mă întreb în consecinţă, dacă descrierile metafizice pot fi şi acurate; mă tem că am produs un nonsens sau, în cel mai bun caz, un paradox; şi, dacă e aşa, atunci mai pot avea o cale de scăpare din el).
Trecând peste toate aceste amănunte, sentimentemele, căci despre ele vreau să spun câteva lucruri, structurează sentimentele pe care le alcătuiesc în categorii semnificante în primul rând psihologic şi apoi şi la nivelul actualizării lor lingvistice: spun cum mă simt, dar, înainte de-a spune cum mă simt, simt (ceea ce – este – că simt). Aşa cum există un raport de anterioritate între sentimente şi expresia lor lingvistică, la fel există şi un raport de anterioritate între sentimente şi sentimenteme: fiindcă sentimentele sunt compuse din sentimenteme, fiindu-le lor suma unor trăiri, deşi similare, totuşi nu identice, sentimentemele sunt primele impulsuri senzoriale pe care inima încearcă să le materializeze la nivel lingvistic şi, deseori, întâi la nivel mimic. Sunt foarte înclinat să spun că sentimentemele sunt exclusiv materializate (interesantă această materializare, la rândul ei inefabilă şi în permanenţă potenţială) la nivelul mimicei, fiind astfel anterioare sentimentelor, din punctul de vedere al unei cronologii senzoriale, care sunt mai ales materializate la nivel lingvistic, fiind, în consecinţă, şi probându-se până la un punct ierarhizarea sentimentemelor în sentimente, simple secvenţe afective care alcătuiesc sentimentele, dar nu pot proba acest lucru, pentru că există şi cazuri în care sentimentemele, câteodată şi asociate în grupuri de sentimenteme, devin autonome şi pot singure transmite diferite emoţii nu doar prin gesturi, ci şi prin cuvinte.
Vom vedea cu alte ocazii că sentimentemele se pot câteodată sentimentaliza (am din nou rezerve asupra acestui uzaj, dar mă grăbesc prea tare acum) şi, mai rar, chiar devin sentimente de sine stătătoare.
Am început ieri să analizez puţin unul dintre sentimentele cele mai marcante – cel puţin pentru mine. Dar n-am plecat de la sentimentul însuşi, care e prea mare şi prea greu de cuprins (explicat, înţeles) în numai o pagină, ci am încercat să-mi încep descoperirea personală a lui explorându-i mai întâi sentimentemele a căror sumă este. Frica este un sentimentem, un simplu sentimentem, aş fi tentat să spun, exact pentru a-l reduce la statutul său categorial de sentimentem, dar unul atât de vast şi de complex, cu resurse senzoriale atât de bogate, încât mă tem că trebuie să existe încă o clasă de sentimente, şi mai minimală decât sentimemtemele însele (sper că n-am produs un nou nonsens sau, şi mai grav, vreun pleonasm ascuns în sensurile încâlcite ale cuvintelor pe care le folosesc) care să fie capabilă să-i psihografieze cât mai exact spaţiul afectiv. Frica este, în sine, imensă şi abisală şi nu poate să fie doar un sentimentem al unui sentiment categorial, probabil, infinit, pe care-l numesc, provizoriu, panică. Frica, fie şi ca sentimentem al panicii, nu poate să fie o simplă unitate minimală sentimentală, ci un sentiment autonom pentru altă emoţie, căreia să-i fie sentimentem.
Deocamdată, fiind încă la început (un început care pare, cel puţin, marcat de propriul său sfârşit, dacă nu este definit de măcar unul dintre sentimentemele perseverenţei) nu pot cuprinde foarte clar cu mintea până unde, în josul categorial (care poate fi un sus ierarhic) merge descompunerea clasială a sentimentelor. Pentru început, de aceea, propun ca sentimentemele să rămână în continuare unitatea minimală a sentimentelor, iar frica, primul sentimentem analizat de mine, să rămână cel mai important sentimentem al sentimentului ce mă încearcă mai tot timpul primul, panica.