Panica 1

Când se instalează, panica va fi trecut deja prin toate sentimentemele ei şi le va fi asimilat în funcţie de ponderea fiecăruia în organismul ei emoţional. De aceea, nu pot spune, ca în cazul fricii, temei, sau spaimei, că panica produce în tine ceva ce sentimentemele ei n-au produs deja. De fapt, totul este pregătit ca panica să intervină şi să te cucerească definitiv şi să te transforme, din om prin excelenţă rebutier, sau re-creant, sau tartaric (n-am vorbit până acum decât de paşii tartarici pe care îi faci sau nu; dar paşii tartarici, conform oricărei logici sinecdocale, fac parte – integrantă, subliniez acest lucru – din omul – oricare va fi fiind el ca persoană – pe care îl duce – conduce (iarăşi, asociativitatea, acum, a ducerii) – în direcţia în care îl va fi dirijat; iar acest om, ridicat din propria lui persoană, dacă paşii îi sunt deja tartarici, este, fără îndoială, omul tartaric), în omul panicard, omul care trăieşte prin intermediul panicii pe care sentimentemele ei o produc constant în el.
Omul panicard este o creaţie superioară celorlaţi; omul panicard îi încorporează pe toţi ceilalţi, dar nu este niciunul dintre ei coborât în persoanele lor, ci omul care şi-a urcat propria persoană din omul rebutier, re-creant sau tartaric în însuşi omul panicard. Nu că ar fi mai sensibil la frică sau teamă sau spaimă sau că sentimentemele panicii care îl fac să fie ceea ce este (îi dă substanţă propriei sale identităţi umane) ar fi mai afectiv active în el, ci, din contră, omul panicard, prin faptul că nu mai este rebutier, re-creant sau tartaric, deşi la bază este şi unul, şi altul, dar şi celălalt, rămâne omul panicard. O explicaţie mai bună a coincidenţei cu el însuşi, în ciuda tuturor interferenţelor predecesorilor săi pe care, prin unificarea în persoana lui, i-a coborât, în timp ce ei l-au ridicat deasupra lor, nu găsesc.
Omul panicard este o fiinţă complexă, care are nevoie de alcătuitorii lui sentimentemali pentru a-şi aduce aminte în permanenţă că el nu este ceea ce sunt ei, ci numai el însuşi.
Dacă şi tu eşti omul panicard în aceeaşi măsură în care şi eu sunt, probabil că vei recunoaşte în descrierea mea cum te-ai metamorfozat în el. Şi probabil că vei ajunge să regreţi asocierea cu mine.
La început e foarte posibil nici măcar să nu fi fost omul rebutier, re-creant sau tartaric. Sau ceilalţi sentimentemoizi ai panicii. Se pare că am fost doar un om în persoana mea proprie, fără vreo identitate afectivă bine delimitată sau fixată în cadrul sentimental (aceleaşi rezerve în legătură cu acest termen) al niciunuia dintre sentimentemele panicii. Omul neutru din punct de vedere sentimental; omul a cărui neutralitate sentimentală era mai importantă decât însăşi persoana sa încă asentimentemoidă. Treptat, omul neutru se gândeşte la ceva; gândurile îmi prind în fluxul lor un rebut emoţional din cine ştie ce anterioritate senzorială. Un simplu deşeu afectiv pe care mintea l-a expulzat din compartimentele ei saniteizate, dar pe care, acum, gândurile mele l-au acroşat. Din greşeală sau nu – e imposibil de ştiut. Corpul străin face corp comun cu gândurile mele. Le intoxică, le impurifică, le sparg unitatea originară. Astfel se formează, prin murdărire cognitivă, alte gânduri: gândurile mele noi. Deja omul rebutier este aproape în totalitate format în mine. Persoana mea se rebutizează foarte repede. Devin până la urmă omul rebutier. Omul neutru ale cărui gânduri – neutre – le-a fost neutralizată neutralitatea. Într-un ritm şi mai accelerat, omul re-creant îi ia locul omului rebutier prin inversarea raportului dintre proporţia deşeică şi cea pură din gândurile mele. În momentul în care deşeizarea gândurilor mele este absolută, eu sunt omul re-creant. Niciunul dintre gândurile mele pristine nu mai sunt saniteizate în compartimentele minţii mele. Omul tartaric este foarte aproape de mine. Îl şi simt cum mă priveşte de la înălţimea gândurilor mele originare, pe care vrea şi le va şi coborî la nivelul persoanei tartarice în care mă va înjosi (nu mă refer la degradare, ci la spaţiul josnic – aceeaşi localizare descendentă – pe care îl voi ocupa). Odată cu tartarizarea persoanei mele, sunt integral omul tartaric. Mă aflu cel mai aproape de omul panicard, dar nu sunt deocamdată omul panicard. Îmi mai trebuie un singur lucru: să mă abandonez definitiv descendentismului ce îl caracterizează pe omul tartaric şi să conştientizez că m-am abandonat mie însumi. M-am aruncat voluntar în braţele omului panicard pe care l-am format din persoana mea fost neutră, rebutieră, re-creantă, tartarică şi în orice ce alt fel sentimentemoidă.