Frica

Frica te domoleşte; te astâmpără; te cuminţeşte: îţi subjugă fiinţa în numele unui escapism fals; te reduce la cel mai în măsură să te menţină identitar element din personalitatea ta; te aliniază la toanele ei; te face complicele său; te bidimensionalizează; te re-naşte din puncte intermitente încărcate cu o oarecare doză de curaj, atât cât să-ţi ajungă să-ţi traversezi întreg frica.
Frica te trimite înapoi la tot ce e mai prost din tine; te re-construieşte din propriile rebuturi şi te transformă într-un Frankenstein afectiv cu alură de Herakles.
Frica te re-condiţionează: te re-creează din alte condiţii ontice, inferioare celor în virtutea cărora funcţionezi ca atare; te vulcanizează: îţi re-configurează presiunea emoţională prin împuţinarea atmosferică a curajului; te re-portretizează pentru a-i semăna cât mai bine cu putinţă.
Frica te caricaturizează; te stilizează: devii ciorna veşnic neterminată a propriei tale persoane; rămâi pentru totdeauna manuscrisul unei opere ontice imposibil de dus vreodată la punct; te scrie într-o manieră incompatibilă cu bunul de tipar existenţial; nu ajungi să fii niciodată cartea terminată şi aşezată curajos pe biroul criticului behaviorist.
Frica te minimalizează; te smulge brusc din largul tău originar şi te înghesuie într-un strâmt adoptiv ce-ţi păstrează din irepetabilitate numai repetabilitatea miniaturizării ontice prin care treci.
Frica te diseminează; îţi împrăştie fiinţa pe întreaga suprafaţă a psihicului tău; te de-nucleizează; toate centrele tale feelingiste ţi le periferieizează unul după altul, nu consecutiv, ci simultan.
Frica te extirpă din tine însuţi; te extrage din fiinţa ta; te mută într-o zonă marginală a persoanei tale, de unde singurul lucru pe care îl mai poţi face, o dată colonizat în suburbiile propriului tău eu, este să te contempli de la distanţa la care te afli şi, în măsura în care te interesează, să-ţi analizezi frisoanele cărora le-ai căzut victimă.
Frica este secundarul, inferiorul, minimalul Frankenstein din Herakles. Secundarizat, inferiorizat, minimalizat, Herakles este Frankenstein. Partea din întreg. Răul din bine. Bineînţeles că aş putea continua abstragerea mea sinecdocală şi prin negativul din pozitiv, inferiorul din superior, etc., dar prefer generalizarea oricărei particularizări, indiferent de cât de detaliată ar fi, şi aleg formula standard a maniheismului, pe care însă o modific puţin, dar numai formal, în sensul unei inversări mai accentuat moralizante a celor doi termeni din care este alcătuit.
Frica este aşadar un sentiment parţial. Dar nu psihic, ci din punctul de vedere al mecanicii ontice. Ea te paralizează: flexibilitatea afectivă a ta nu mai are amploarea originară; te dizabilizează într-un grad mai mare sau mai mic, în funcţie de cât de instabil este echilibrul maniheist al persoanei tale. Cu cât pendularea lui este mai amplă, cu atât dizabilitatea îţi este mai severă. Cu cât eşti mai heraklian în tendinţă, cu atât eşti mai frankenstenian în manifestare. Şi când frica însăşi paralizează balansul echilibrului maniheist într-o anume direcţie, persoana ta rămâne suspendată în vârful acelui sens de înclinaţie comportamentală, fără şanse prea mari de a-i re-stabili simetria între componentele ei.
Frica este prin excelenţă sentimentul secundarului: te preschimbă în omul re-creant; este în esenţă sentimentul inferiorului: devii, sub guvernarea ei, omul rebutier; şi este însuşi sentimentul minimalului: ai ajuns un om mic.