Panica 2

După ce ai trecut prin toate fazele panicii şi ţi-ai simţit inima mărindu-se sau micşorându-se, în funcţie de volumul sângelui în tranzit prin ea, simţi, treptat, cum ceea ce te-a panicat începe acum să te scârbească profund. Nu mai eşti cuprins de sincope cardiace; dimpotrivă, inima ţi se stabilizează în jurul unui ritm fără tonalitate şi aproape mort din punct de vedere melodic, dar extrem de viu organic. Bătăile ei devin una şi aceeaşi; se estompează într-un singur sunet pe care îl reproduce fără diferenţe de accent de fiecare dată când pulsează în piept. Inima ţi s-a transformat într-un ceas care măsoară cu precizie maximă timpul repulsiei pe care panica dinainte a stârnit-o. Nu ştiu dacă, psihologic, panica are vreun corespondent afectiv în scârba în care ea se preschimbă sau dacă există în panică consecinţele repulsiei în care ajunge să se transforme. Tot ce ştiu, însă, este faptul că panica devine automat scârbă după ce se consumă; în momentul în care panica nu mai este panică, trebuind să fie altceva, locul îi este luat de repulsie. O stare emoţională de respingere totală; un refuz absolut de-a simţi apropriere faţă de ceea ce va fi fost în stare să te panicheze. Probabil că greaţa atavică de care vorbesc este doar panica întoarsă pe dos; panica care se panichează pe ea însăşi, astfel nemaiajungând să panicheze, de exemplu, şi pe omul panicard căruia îi dă substanţa a ceea ce el este. Ipotetizând în continuare, aş spune că panica, de acum încolo inversată, adică întoarsă, din punctul de vedere al consecinţelor, spre ea însăşi, ceea ce înseamnă că panica este deja interiorizată, îşi accentuează panicitatea într-un mod atât de brutal, încât face implozie, scoţând astfel la iveală repulsia, ca stare atavică, pe care, mai mult ca sigur, este bazată. Implozia panicii nu este doar o exteriorizare a scârbei printr-o interiorizare a panicii înseşi, ci şi o golire a ei de sine, până în punctul terminal în care panica nu mai poate fi panică, terminându-i-se, ca să zic aşa, suportul ontic pe care se sprijinea ca panică şi funcţiona ca panică în, şi dau acelaşi exemplu, omul panicard, şi devine propria ei consecinţă: repulsie. Panica, la apogeu, ajunge să fie consecinţa ei. Dar acest lucru nu indică doar o postfactualitate prin care panica, expirându-i panicitatea, nu mai este, pentru că nu mai poate să fie, panică, ci, simultan, indică şi o antefactualitate, pentru că ea se goleşte de sine şi se umple de consecinţa sa, ceea ce înseamnă că începe, parţial, să se transforme în repulsie înainte să se fi consumat ca panică în, şi mă refer la acelaşi om, omul panicard. Nucleul panicii este aşadar scârba în care se transformă până la urmă, iar pe măsură ce ea se goleşte de sine, se umple de repulsia în care se metamorfozează. Există un control fin al acestei schimbări clepsidrale a panicii în starea de respingere fundamentală care ajunge să fie. Şi proporţia dintre golul umplut de panică în ea însăşi şi plinul golit de scârbă în miezul panicii este mereu acelaşi. Avem de-a face cu un echilibru, probabil, perfect. Cele două jumătăţi golite şi umplute în acelaşi timp de capetele senzoriale care se schimbă unul în celălalt înregistrează aceleaşi valori cantitative şi calitative. Sincronizarea dintre golire şi umplere este, la fel, probabil, perfectă. Dar, chiar dacă perfecţiunea, probabilă sau nu, a acestui balans sugerează armonie deplină între ceea ce vei fi simţit la început şi ceea ce vei fi simţit la sfârşit, ea este, inclusiv balansul pe care, probabil, îl perfectizează, paradoxală, căci simultaneizează nu numai cele două afecte metamorfozante, ci şi antefactualitatea şi postfactualitatea lor originară, imposibil de sincronizat din cauza metamorfozabilităţii ce le caracterizează. O metamorfoză care are deja loc nu poate să se metamorfozeze din nou fără să blocheze procesul metamorfic originar. Panica se metamorfozează mai devreme sau mai târziu în scârbă şi metamorfozarea panicii în scârbă nu se poate metamorfoza, la rândul ei, în altceva. Aşadar, panica se transformă constant în repulsie, iar repulsia rămâne constant în ceea ce panica a schimbat-o.