Panica 3

Panica şi-a adunat toţi sentimentemoizii în jurul ei şi le-a zis că are nevoie de un credincios care să i se închine şi nu numai atât; un adorator care s-o divinizeze şi nu numai atât; chiar un teolog care să transforme închinarea credinciosului şi divinizarea adoratorului în axioma dogmatică a credinţei ei: a credinţei în ea. Panica le-a cerut un om care să creadă în ea, dar şi un om care să ştie cum trebuie să creadă în ea. Problema este, i-au răspuns sentimentemoizii săi, că pentru asta îţi trebuie mai mult decât un om: îţi trebuie cel puţin doi oameni; unul care să înveţe pedagogia închinării de la unul care să i-o predea. Credinciosul şi teologul. Da, aşa este, a recunoscut panica, privindu-şi sentimentemoizii cum tot reconfirmă vechile legi, probabil naturale, ale mecanicii religiei, dar eu, chiar dacă mă trag dintr-un foarte vechi zeu mitic şi apoi etimologic, sunt în sine nouă ca divinitate în panteon şi de aceea nu mă mulţumesc doar să urmez tradiţia imuabilizantă a celor dinaintea mea, colegi cu mine în panteon, şi vreau mai mult decât să fiu zeiţă, că zeu nu pot, peste cineva: vreau să fiu o zeiţă nouă, de tip nou, care să aibă o credinţă nouă, în care să creadă un om nou, într-un fel nou. Vreau să mă despart total de colegii mei şi să am propria mea religie, dar nu una sincretică, aşa cum sunt aproape toate religiile pe care colegii mei din panteon le conduc. Şi singurul fel în care pot să fac asta, să-mi îndeplinesc visul, este să am un singur om care să îndeplinească ambele roluri din celelalte religii. Şi vreau ca voi să-mi daţi acel om căruia să-i fiu zeiţă monoteistă şi care să-mi fie specialist în mine. Şi, cred, şi ştiţi de ce vreau numai un singur om pentru religia pe care vreau s-o construiesc de la zero. Şi dacă, totuşi, nu ştiţi; şi dacă, totuşi, aţi uitat; ei bine, atunci am să vă spun sau am să vă aduc aminte, după caz, de ce: pentru că eu, şi ca mine însămi, darămite ca zeiţă monoteistă, sunt atât foarte geloasă, cât şi extrem de dezordonată; fiind aşa cum sunt, am nevoie numai de un singur om ca să nu devin geloasă pe el dacă şi altul crede în mine (n-aş putea să mă împart în mai mult de o fiinţă; altfel, n-aş mai putea să fiu zeiţă monoteistă) şi ca el să-mi corecteze teocraţia de câte ori consideră că am deviat de la linia dogmatică care mă face să fiu zeiţa monoteistă care sunt. Sentimentemoizii s-au uitat unul la altul şi s-au gândit minute în şir la ce le ceruse panica, deja stăpâna absolută a sentimentemelor din care sunt făcuţi. De refuzat, nu puteau s-o refuze, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre ei nu avea independenţa s-o facă. Toţi erau legaţi de sentimentemele ei: toţi fuseseră creaţi din sentimentemele ei, pe care le-au antropomorfizat, deşi nu se ştie exact dacă au fost creaţi chiar de ea, sau au venit pe lume, în lumea panicii, de altfel, dintr-un automatism propriu sentimentemelor panicii, la care panica însăşi, aspiranta zeiţă monoteistă, nu are acces sau control. Într-un sfârşit, după ce s-au gândit, s-au uitat pentru ultima oară unul la altul, într-o ultimă confirmare a ceea ce vor fi hotărât, şi i-au spus că este imposibil să aleagă unul dintre ei atâta vreme cât, din punctul de vedere al naşterii lor sentimentale (am aceleaşi rezerve asupra acestui termen pe care le-am avut dintotdeauna, dar unul mai bun nu am găsit nici până acum), sunt cu toţii perfect egali şi că, din cauza identităţii lor, alegerea oricăruia dintre ei ar produce un nonsens ontic (neputându-se distinge unul de altul, panica nu ar şti dacă omul pe care l-a ales este chiar omul pe care l-a ales, el putând fi la fel de bine şi un altul, dar fără să fie, totuşi, chiar un altul) şi din el ar rezulta un om care să nu poată nici învăţa pedagogia închinării, nici s-o poată preda. Evident, sieşi. Nu mai spun că acest ultim amănunt face ca nonsensul ontic care l-ar semnifica pe acel om să se dubleze şi cu un nonsens identitar. Şi au continuat să-i spună că au găsit o soluţie, singura care există, şi că va avea omul de care are nevoie. L-au şi numit: omul panicard. El va fi atât credinciosul, cât şi teologul ei. Surprinsă, panica i-a întrebat unde se află omul panicard, pentru că ea nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată apărut din vreunul dintre sentimentemele ei, aşa cum sunteţi toţi ceilalţi. Iar sentimentemoizii ei i-au răspuns că omul panicard se află, întâi, în ei, şi, în al doilea rând, în ea însăşi. Văzând-o tot mai surprinsă de ce aude din gurile lor, i-au explicat că omul panicard este suma melioristă a lor şi că, pentru ca ea să-l creeze astfel încât omul panicard să fie în ea ca să se nască din ea, va trebui să-i omoare pe ei şi din sentimentemocidul rezultat să aibă toate cele necesare pentru a-l face pe omul panicard. Concluzia, asta este unica soluţie ca omul panicard să existe şi, pe urmă, zeiţa lui monoteistă să existe şi ea. Panica i-a ascultat cu mare atenţie, a înţeles foarte bine ce trebuie să facă, le-a urmat întocmai sfatul, i-a transformat într-un sentimentemocid din care a creat omul panicard care, văzându-se viu şi sentimentemocidal, a ales să fie şi teocidal a priori, ucigându-i panicii zeiticitatea – monoteistă sau nu – încă din idee.