Începutul şi sfârşitul începutului, sfârşitului

Părerea generală despre început: primul ceva dintr-un şir în care există şi alţi ceva (numărul succesorilor ceva nu contează); părerea generală despre sfârşit: ultimul ceva dintr-un şir în care există şi alţi ceva (numărul predecesorilor ceva nu contează). Asta este, pe scurt, forma matematizată in extremis (nu chiar, pentru că, totuşi, a trebuit să folosesc şi cuvinte pentru a o transmite cât de cât pe înţelesul celor ce nu-s familiarizaţi cu reducţionisme în exces, inclusiv eu, de altfel) a începutului, sfârşitului conform percepţiei asupra lor pe care o au îndeobşte oamenii.
Dar mai există o părere despre început şi sfârşit, care s-ar putea să nu se potrivească atât de bine cu cea majoritară; cu părerea împărtăşită, în mod curent, de cei mai mulţi dintre noi. Mă refer la opinia mea. Este mai mult decât probabil ca ea să facă notă distonantă (cât de mult ador clişeele care transformă limba într-un mecanism şi gândirea pe care o exprimă într-un zimţ tocit al lui) cu restul (două lucruri am de spus aici: 1) nu sunt sigur dacă clişeul pe care doar ce l-am folosit este completat gramatical corect de prepoziţia cu; 2) nu ştiu foarte exact de ce am optat să scriu „restul” pentru ceva ce nu există decât în unicitatea lui originară: părerea generală despre început şi sfârşit) presupus a fi adevărat despre început şi sfârşit, dar e a mea şi ţin nespus la ea, mai ales că nu cadrează (văd că în ajunul Crăciunului ţin morţiş să-mi fac cadou nu numai paranteze interminabile, care nu fac decât să amâne indeterminat expunerea a ceea ce gândesc eu despre ceea ce scriu eu, ci şi clişee după clişee pe care, desigur, le iubesc doar ironic) cu altele, oricare ar fi ele (bineînţeles, tot una şi bună este, dar de data asta am ales să mă refer la ea printr-un plural „clasic” din punct de vedere morfologic). Vorbesc, aşadar, despre părerea mea în continuare; în cele ce urmează, foarte puţin cantitativ, de acum încolo (fiindcă deja am consumat pe nimic mai mult de o jumătate din pagina pe care mi-o rezervasem).
Nu cred că începutul şi sfârşitul sunt graniţe temporale; dacă mă gândesc mai bine, nici n-ar putea să mărginească ceva ce este prin excelenţă necunoscut, căci, mă întreb, cum s-ar putea împrejmui incognoscibilul, dar numai dinspre partea familiarului care, tot ce se poate, îl luminează într-un fel sau altul, astfel încât şi necunoscutul cu care se învecinează să poată fi cât de cât cuprins în aria cognoscibilului său alăturat, măcar prin contagiune (în cazul de faţă, contagiunea pare să fie strict metaforică: metafora luminării care devine, in extenso, iluminare). Începutul şi sfârşitul sunt incompatibile cu marginalizarea (în sensul pur gramatical al cuvântului de ataşare la o margine), fiindcă asta ar presupune, conform oricărei judecăţi logice, că orice se află înaintea începutului şi după sfârşit aparţine lucrurilor pe care noi, oamenii, le cunoaştem. Dar noi nu. Asta dacă nu cumva eu şi oamenii (ce dihotomie drastică şi penibilă; mă cutremur, câteodată, când îmi dau seama că şi eu sunt, inevitabil, om, deci nu pot fi intrinsec non-om, ceea ce înseamnă, foarte trist pentru mine, că până şi părerea mea, pe care o consider unică, aparţinând unui om intrinsec, nu este altceva, în cel mai bun caz, decât o variantă personalizată, într-un fel sau altul contorsionată prin abstrageri cauzate de propria-mi neînţelegere asupra subiectului, a părerii generale de care fals mă distanţez, când, în realitate, mă mărginesc, în acelaşi sens pur gramatical, cu ea) avem păreri diferite în legătură cu sensul pe care îl atribuim începutului şi sfârşitului: în cazul în care oamenii semnifică începutul şi sfârşitul ca un fel de substantive colective, de genul grup, care este singular ca formă, dar plural ca sens, atunci ei au dreptate, pentru că începutul şi sfârşitul, odată ce încep şi se sfârşesc, nu mai au nici început, nici sfârşit, ele însele fiind atât începutul, cât şi sfârşitul începutului, sfârşitului, ad infinitum, ceea ce înseamnă şi că începutului nu i-ar mai putea urma ceva, şi că sfârşitul nu ar mai putea fi urmat de ceva, căci începutul şi sfârşitul sunt un fel de monoliţi temporali care nu mai permit timpului în sine să-i parcurgă, nefiind altceva în timp decât un început infinit şi un sfârşit infinit care, teoretic, cel puţin, se contopesc într-un punct sau altul, dar niciodată nu se pot mărgini pentru a forma între ele o graniţă, iar, dacă aşa stau lucrurile, atunci oamenii nu au dreptate chiar până la sfârşit, pentru că tocmai au definit sfârşitul un fel de sfârşit fără început, şi începutul – un fel de început fără sfârşit; în fine, în cazul în care eu am dreptate, începutul şi sfârşitul sunt simple graniţe temporale care asigură trecerea nu numai dinspre început înspre sfârşit, dar şi către orice va fi fiind, la mare distanţă temporală de început şi sfârşit, între început şi sfârşit, ceea ce înseamnă că, prin contagiune, tot ce se află în urma începutului şi pe urma sfârşitului poate fi cunoscut, dar numai parţial, atât cât influenţa marginilor din partea cunoscutului început şi sfârşit îşi face simţită prezenţa, dar, fiind doar o cunoaştere parţială şi, în fond, ipotetică, a ce se află în cele două direcţii ale liniarului dincolo de început şi sfârşit, au dreptate şi oamenii în felul lor, pentru că din punctul în care lumina iluminantă, metaforic, nu mai are puterea să pătrundă în intrândul incognoscibil al începutului, sfârşitului, începutul şi sfârşitul încep a se monolitiza din nou, pierzându-şi, pe măsură ce distanţa de margine este mai mare, fluiditatea asigurată a priori de marginalizarea cu partea din început, sfârşit, căreia îi urmează respectivul şir de mai mulţi ceva şi care este urmată de respectivul şir de mai mulţi ceva.