Durerea

Durerea te înnobilează; te face mai bun; mai înţelept; îţi dă viziune asupra lumii geologice şi umane deopotrivă: durerea te îmbunătăţeşte; te upgradează; te scoate din nimicnicie şi te înstrăinează, probabil, de propria ta natură, de identitatea ta, de ceea ce eşti.
Durerea te face mai sensibil la durere şi, prin asta, la mediul, larg, în care trăieşti. Îţi construieşte din suferinţa pe care o înduri în numele îmbunătăţirii de sine un mijloc de transport cu ajutorul căruia poţi vedea şi cunoaşte înconjurătorul tău: mai îngust sau mai întins, după puteri. Devii un explorator al lumii tale umane şi al celei geologice din care faci parte pentru o bucată de timp şi ajungi, la sfârşitul călătoriilor tale algezice, să te bucuri sincer de propria ta descompunere identitară; petreci voios, la bordul navei tale, în compania indefinitului care te va înlocui prin perfecţionare şi te va perfecţiona prin înlocuire; superioritatea este, în contextul durerii, sinonimă cu alteritatea. Eşti mai bun decât ai fost; tu mai bun decât tine: tu nu mai eşti tu; durerea te-a anihilat ridicându-te din propriile tale rânduri. Te-a alungat din tine; te-a surghiunit într-un loc identitar fără îndoială superior celui în care te-ai născut, dar străin de tine şi de ceea ce tu eşti. Te-a băgat într-o închisoare mai luxoasă, dar în care nimic nu e pe gustul tău. Te-a îndurerat.
De asta nu-s de acord cu meliorismul algezic pe care-l predică fără încetare unii şi alţii, dintre care unii cu foarte mare trecere la oameni şi pe care oamenii, în dorinţa lor instinctivă de-a nu mai fi cum sunt, i-au luat drept etalon ontic, probabil, fiindcă prea mare risipă encomiastică se produce în jurul fiinţei lor. Şi nu sunt de acord cu o asemenea filosofie de viaţă nu pentru că sunt împotriva ideii de perfectibilitate, ci pentru că am convingerea că poţi ajunge la maximul personal de perfecţiune şi altfel, nu mai comod; dimpotrivă, apucând o cale la fel de anevoioasă, dar eliberată de jugănirea psiholoidă a terminaţiilor nervoase. Superioritatea nu trebuie să însemne alteritate, ca în cazul drumului pe care ni-l propune gândirea doloristă; ea e musai să însemne identitate identitară, dacă, în ciuda durerilor de cap pe care mi le produce scrierea de mai sus şi de mai jos – atâta câtă va fi până la urmă, mă pot exprima astfel; ea trebuie cu necesitate să fie compatibilă cu ceea ce va fi fost înaintea ei şi cu ceea ce va fi fiind după ea; şi ea trebuie să producă simultaneitate identitară, nu posterioritate alterativă, ceea ce înseamnă un singur lucru: înstrăinare – rupere – de propria ta persoană. Câtă vreme rămâi tu însuţi şi după ce eşti mai bun decât ai fost înainte, păstrându-ţi intactă identitatea, schimbarea care s-a produs în tine e de bun augur, adică poţi s-o numeşti superioritate şi te poţi numi şi tu superior ţie însuţi. Superior: mai receptiv la înconjurătorul tău; mai sensibil la marginile şi perimetrul său; mai cunoscător al configuraţiei sale umane şi geologice.
Şi fiindcă durerea se află, totuşi, pretutindeni în înconjurătorul nostru, şi nu putem să-i contestăm existenţa în noi, cel puţin ar trebui, conştientizându-i puterea subversivă, să o ocolim, nu prin izolare sau nesimţire senzorială, ci printr-o subminare categorică şi continuă a filosofiei de viaţă pe care o propune; pe care însăşi prezenţa ei fizică o presupune. Respinsă tot mai frecvent, într-un sfârşit se va întoarce de unde a venit: sistemul nervos central; împinsă tot mai des în zona periferiilor nervoase, unde, cum e şi firesc, ar trebui să funcţioneze în continuare ca birou de atenţionare asupra pericolelor iminente, durerii i se va anula statutul de progres al fiinţei şi, coborând la ceea ce va fi fost odată, înaintea meliorismelor algezice de care a suferit, va urca automat la ceea ce ar fi trebuit dintotdeauna să fie, mai puţin o modernizare a eului şi mai mult o conservare identitară a sa.