Puţin despre filosofie 5

Constatare: literatura pluteşte pe o magmă filosofică invizibilă. Filosofia însăşi i-a furnizat-o. Nu ştiu în ce măsură a fost un act benevol sau o infracţiune intelectuală, dar nu asta mă interesează. Nu vreau să întocmesc profilul scriitorului profitor de filosofie; căci e limpede, măcar atât, faptul că a profitat, fie într-un sens bun sau rău, de filosofia pe care a primit-o în dar sau pe care şi-a însuşit-o fără să întrebe pe nimeni. Şi, profitând de ea, şi-a construit literatura pe care a concretizat-o pe urmă în cărţile pe care le-a scris. Cam aşa stau lucrurile – cam aşa aş redacta procesul verbal despre relaţia dintre filosofie şi scriitori dacă aş avea o meserie neinventată până acum: poliţist-filosof. Bineînţeles că, din această calitate, aş fi şi extrem de părtinitor, dar nici asta nu mă interesează. Nici nu contează măcar că o astfel de meserie nu s-a inventat încă şi că nu există oameni care s-o profeseze; pentru că vreau neapărat să aflu cum au ajuns scriitorii să profite atât de masiv de filosofie şi, în afară de asta, cum să refac drumul pierdut al filosofiei în literatură şi, cu această ocazie, dacă voi putea, s-o şi aduc la sine, voi fi eu, pentru toate aceste motive, primul care o va profesa: am să fiu primul poliţist-filosof din lume şi am să investighez toate pistele de-a lungul cărora scriitorii au împins filosofia în cărţile lor – în literatură – şi am să şi le fac, acestor autori de literatură, un profil cultural amănunţit care, el însuşi, într-un final fără ajutorul meu, va demonstra modus operandi al acestor profitori atât de subţiri – până la transparenţă.
Să le iau pe rând; întâi vreau să ştiu în ce fel s-ar putea întoarce filosofia la sine, după ce a fost literaturizată de atâtea ori, dar fără a mai fi, odată întoarsă la ea însăşi, contaminată de ceva literar. Deci cum s-o purific de literatura care a ajuns să-i fie mai ceva decât propriile discursuri critice pe care le generează în mod natural. Apoi vreau să refac traseul pe care l-a urmat de la sine la literatură. Mă gândesc că, dacă fac o reconstituire fidelă a acestui drum pe care l-a parcurs până la literatură, şi calea inversă, dar cea firească (probabil că, în orice reconstituire, ceea ce se urmăreşte de fapt este recompunerea normalului prin descompunerea inversului; pentru că, într-adevăr, întotdeauna o reconstituire începe cu faptele cele mai apropiate de reconstitutor), îmi va fi mai uşor după aia s-o urmăresc pentru a o aduce la sine. Voi vedea, însă, dacă toate aceste raţionamente ale mele se vor proba şi pe teren, căci nu trebuie să uit că sunt, totuşi, întâi poliţist şi pe urmă filosof, şi asta şi în însăşi compunerea numelui profesiei mele. Şi, în sfârşit, dacă voi putea să mai ţin acest caz deschis, voi încerca să aflu şi de ce au profitat scriitorii atât de mult de ea: să fi fost o neputinţă intelectuală de a-şi fundamenta propriile creaţii sau, pur şi simplu, o nevoie atavică de confirmare a valorii propriilor scrieri? Poate şi una, şi alta; poate amândouă; poate, mai puţin probabil, niciuna, pentru că adevăratul motiv pentru care au profitat de filosofie să fie acela al popularizării ei prin deformarea estetică? Gândindu-mă mai bine şi la această posibilitate, îmi dau seama că nu este improbabilă deloc; şi nu este fiindcă, cel puţin în toate textele literare pe care le-am citit eu, am observat că acele părţi din filosofie pe care scriitorul respectiv le-a însuşit sunt deformate conceptual, dar, recunosc cu strângere de inimă, au căpătat o frumuseţe a expresiei – şi, implicit, a comunicării – pe care n-o aveau în filosofie.
Numai câteva cuvinte despre de ce cred că scriitori se simt oarecum neputincioşi în faţa propriilor lor proiecte şi de aia au nevoie de o întărire a lor care să fie mai solidă decât cele pe care literatura le poate oferi. Pentru că, în principiu, nu se pricep să facă meta-texte, dar nu în sens literar, ci ontic, adică nu ştiu cum să-şi dubleze cărţile de literatură pe care le scriu cu dublurile lor fidele şi invizibile; acestea nu se scriu rând cu rând, ci printre rânduri, şi nici nu se publică individual – separat – de însuşi corpul lor literar, aş spune. De aceea, ca un fel de restitutio in integrum, utopică de altfel, propun că fiecare autor de literatură să-şi treacă pe coperta cărţii lui, ca meta-autor, ca dublu al său (care-l face să fie perfect în măsura în care, aici, perfecţiunea poate fi perfectibilă) pe filosoful din a cărui filosofie – să mă folosesc de un termen pe care modernii îl numeau „impresionist”, iar postmodernii tind să-l numească, uşor discreditându-l, „naiv”? – s-a inspirat.