Puţin despre filosofie 4

Azi e mâine; ultimul lucru din filosofie e primul la care mă gândesc; şi, pornindu-mă (pornirea este, cred, un toponem al călătoriei şi plecării: pornirea pentru plecarea în călătorie ar fi arhi-toposul mişcării, căruia, dacă îi permanentizăm această formulare, îi iese în evidenţă natura sa teleologică; mişcarea de tip voiajant descoperindu-şi instrumentalitatea originar esoterică) în căutarea lui, risc să mă încurc în iţele logice ale unui oximoron din cale afară de pretenţios, dar şi în propriul labirint al unei arheologii neoterice, atât de necesară, se pare, descoperirii acelui ceva după care nu mai urmează nimic în filosofie. Riscant, totuşi, să spui că după o anume ceitate, oricare ar fi ea, nu mai urmează niciuna, atâta vreme cât şirul ceităţilor nu cunoaşte, la modul fizic, nici început, nici sfârşit. Şi cu atât mai riscant este să afirmi aşa ceva, cu cât un asemenea gând ar putea periclita serios cumintele fir cronologic al primului, primul, şi al ultimului, ultimul, dar neapărat după, pentru că din faptul că ceităţile nu cunosc limite temporale bine fixate în geografia mixtă a determinanţilor grafici şi istorici ar putea reieşi un alt fapt, şi mai „cuantic” în natură decât precedentul, conform căruia începutul şi sfârşitul şirului sau şirurilor de ceităţi care formează filosofia sunt interşanjabile într-o asemenea măsură, încât începutul ar putea fi înlocuit de sfârşit – şi invers – fără nici cea mai mică perturbare a timpului însuşi.
Şi, totuşi, filosofia nu operează cu entităţi temporale subiective, literaturizate în exces, ca de pildă în proza sterniană, unde li s-au creat noi modele de trecere (un alt, posibil, toponem al mişcării), şi nu pentru că în filosofie nu s-ar folosi limbaje metaforice de convertire a realităţii sensibile la distorsionări ideatice ale acesteia (şi mă păstrez cu bună ştiinţă în paradigma terminologică a lui Platon), ci fiindcă în filosofie, spre deosebire de literatură, distorsionările sunt altele.
Găsirea ultimului lucru din filosofie nu se poate face decât prin intermediul unei arheologii neoterice funcţionale. Dar cum ar putea funcţiona o ştiinţă, menită să cerceteze elementele terminale (indiferent de ordinea lor într-un şir de ceităţi) ale unei alte ştiinţe, presupuse, din contră, a nu deranja ordinea prin inserţii, la nivel lingvistic, de mărci ale indefinitudinii, când în numele ei, dar şi în definiţia pe care numele i-o rezumă, are loc un conflict ideologic (semantic şi logic) în stare să-i anihileze funcţionalitatea în virtutea căreia a fost formată? Pentru că e clar, arheologia neoterică s-a născut din necesitatea identificării acelui ceva ce-ar putea compune, în el însuşi, ultimul lucru al filosofiei; această ştiinţă imediată (calitatea de „nouă” este susceptibilă de confuzii terminologice, întrucât se suprapune peste prima jumătate a sensului ei, lăsând, în acelaşi timp, descoperită semantic ultima ei jumătate) este temporară, şi nu temporală, ca ştiinţele mono- şi pluridisciplinare (ale căror episteme sunt, totuşi, dacă nu omogene, cel puţin omogenabile) şi, mai ales, extrem de particulariza(n)tă: căutarea ultimului lucru (care ar putea fi) din filosofie.
Fireşte, pentru că însăşi această arheologie neoterică, fără trecut mirant, este un ready-made epistemic şi atât, fără prelungiri în perioada mirativă a filosofiei, şi ultimul filosofic (găsirea lui i-ar fi obiectul de studiu) pe care ea îl studiază prezintă aceleaşi trăsături indefinite, numai că în sensul invers al temporalităţii ordonate aleatoriu de ceităţi (ultimul filosofic este una dintre ele, nu neapărat şi cea din urmă) şi actualizând, în a doua ei jumătate, ultimul său înţeles.
Ultimul lucru din filosofie trebuie să fie noul mirativ pe care o arheologie neoterică contemporană sieşi, de fiecare dată obligatoriu alta, îl învecheşte brusc prin istoricizarea naturii lui imediate.