Puţin despre filosofie 3

Există în filosofie un prim şi ultim lucru? Şi un număr anume de lucruri la mijloc? Despre primul lucru din filosofie s-a vorbit destul de mult, mai ales în timpul grecilor vechi, pe care filosofii lor l-au numit mirare şi despre care spuneau că stă la baza filosofiei (şi a filosofării, ca actualizare a potenţialei filosofii). Acum, prin „la baza filosofiei” s-ar putea înţelege două lucruri diferite: fie că e vorba despre ceea ce fundează filosofia, dar nu face parte din ea (aflându-se, ca fundament, în afara ei), fie că e vorba despre ceea ce inaugurează filosofia, făcând parte integrantă din ea şi aflându-se, ca incipit, în interiorul ei. „Baza” filosofiei poate fi, în funcţie de punctul de vedere adoptat, sau piedestalul ei (piedestalele nu fac parte niciodată din corpul statuii, nu sunt statuia însăşi), sau chiar începutul ei (orice început face parte din întregul pe care-l începe).
Dar să revin: aşadar, primul lucru din filosofie ar putea fi mirarea cu care începe să fie filosofie. Într-o foarte mare măsură, sunt şi eu de acord cu faptul că mirarea stă la baza filosofiei, indiferent de cum o vizualizăm în preajma ei. Însă ştiu că mirarea singură nu poate fi unitatea minimală a filosofiei (ceea ce înseamnă că poziţia ei de-a lungul filosofiei nu este obligatoriu una iniţială) şi că mai trebuie să intre ceva în alcătuirea bazei ei. Şi asta pentru că mirarea este doar impulsul psihologic care urneşte filosofia din locul său pre-noetic; dar, fără ceva care s-o lanseze cu adevărat pe orbita cogniţiei, filosofia ar rămâne la stadiul de mirare şi, astfel, s-a confunda cu propriul ei început, acesta deposedând-o de ceea ce urmează firesc după el.
Mirare şi încă un ingredient, de data asta fiind nevoie de unul logic, şi filosofia devine filosofie. M-am gândit de foarte mult timp care ar putea fi acest component pur intelectual care îi dă filosofiei baza de la care pleacă (plecarea este un alt topos pre-filosofic; împreuna cu el, călătoria întregeşte toată hartă culturală a Europei: plecarea în călătorie defineşte orice homo culturalis european de aproape trei milenii) şi chiar şi mai mult timp mi-a luat să-i găsesc cel mai potrivit nume, pentru că, în noianul lexical ce mi s-a format imediat în minte apăruseră foarte multe variante semantice atât de apropiate între ele şi, în acelaşi timp, de cuvântul magic pe care-l căutam, încât am fost o vreme tentat să născocesc un termen nou, special pentru nevoile mele onomasiologice. Am renunţat însă la idee, oricât de tentant ar fi fost pentru un împătimit al invenţiilor lexicale ca mine, şi am inventariat cu multă aplecare toate cuvintele cărora le scotocisem în amănunţime sensurile; din lunga listă mentală, prin succesive operaţii de eliminare – progresivă, adică conceptuală (este ciudat cum, în anumite contexte specializate, cuvinte din serii semantice complet străine una de alta se asociază între ele, formând sindicate sinonime puternice) am ales într-un final cuvântul cel mai potrivit pentru a numi compositorul (ceea ce compune ceea ce este de compus) logic al bazei filosofiei. Este vorba despre analiză (şi nu în sensul vreunui experiment empiricist): analiza mirării, revenirea constantă şi continuă, din ce în ce mai aplicată, din ce în ce mai structurată, din ce în ce mai elaborată asupra aceleiaşi mirări vechi care ţi-a declanşat, la un moment dat, un impuls analitic, până când mirarea re-mirată se transformă, graţie nenumăratelor straturi de mirare din ce în ce mai de-mirată, într-un palimpsest mirant, iar acesta, la rândul lui, într-o mirare sistemică: în chiar sistemul mirării. Pentru mine, aşadar, baza filosofiei, externă sau internă, o formează însuşi sistemul mirării, ale cărui trăsături fundamentale sunt capacitatea de-a mira analiza şi de-a analiza mirarea. Mirare şi analiza mirării; analiză şi mirarea analizei: iată transpunerea simetrică a bazei filosofiei.
Dacă există şi un ultim lucru în filosofie, las pe mâine descoperirea lui; nu de alta, dar nu aş vrea ca ultimul lucru din filosofie să fie chiar primul său lucru.