Puţin despre filosofie 2

Am fost întrebat odată dacă mă consider filosof şi pe loc mi-a venit în minte distincţia lui Hadot, coşeriană într-o bună măsură, dintre filosof şi profesorul de filosofie, adică dintre creatorul şi reproducătorul de filosofie; dintre, probabil, axiolog şi praxiolog: dintre cel care face filosofie şi cel care spune filosofie.
Diferenţa, oricât de largă ar fi în sensurile cu care îşi propune să umple golul dintre cele două profesii filosofice, poartă în ea viciul oricărei distincţii, şi anume simetrizarea exagerat formală a unor opuşi – presupuşi aşa; în cazul de faţă, filosoful şi profesorul de filosofie.
De fapt, filosoful şi profesorul de filosofie încap foarte bine în aceeaşi persoană, reprezintă două înclinaţii complementare pe care un anumit individ le poate avea; mai mult, sunt cele două feţe ale aceleiaşi predispoziţii, şi nu două lucruri deosebite unul de altul, unul în subordonarea celuilalt, unul superior celuilalt, cum lasă să se înţeleagă Hadot în subsolul elitist al axiomei lui. Şi însăşi istoria filosofiei stă mărturie că aşa stau lucrurile: aproape toţi filosofii au fost şi profesori de filosofie; mai toţi au predat filosofie într-un cadru organizat, instituţional şi oficial. De la Ἀκαδημία fondată de Platon la Λύκειον înfiinţat de Aristotel; de la şcolile greceşti de filosofie „păgână”, pe care creştinii le-au închis în secolul al VI-lea, la universităţile germane, filosofii au fost şi profesori de filosofie, atât a propriei lor filosofii, cât şi a predecesorilor şi contemporanilor lor.
Este adevărat, Hadot are şi dreptate când face această distincţie; dar are dreptate numai parţial, bazându-se, probabil, pe diferenţa instaurată de sensibilitatea vremii între marii filosofi, care-şi merită pe deplin statutul (muzeificat) de filosof, şi cei minori, mai puţin importanţi, de rang secund, a căror carieră filosofică a fost mai accentuat pedagogică decât pur noetică. Şi, totuşi, multor dintre aceşti minori ar merita să li se recunoască statutul de filosofi, dacă nu mari, cel puţin precursori ai celor mari, pentru simplul motiv că din filosofiile lor non-canonice filosofii importanţi şi-au extras, nu de puţine ori, idei, neîmplinite în contextele lor originare, pe care ei, cei mari, le-au dus până la ultima consecinţă posibilă (astfel, desigur, în contextul specific al fiecărui filosof canonic). Exemple sunt destul de multe, unele dintre ele chiar ilustre (dar şi ciudate logic şi triste din punct de vedere uman) în care un mare filosof devine, în urma altuia şi mai mare decât el, minor, dar, culme a perversităţii taxiologice şi a nonsensului lingvistic, major. Unul dintre cei mai importanţi minori majori este Hume în urma lui Kant. Acest tip de perversitate nu este doar, foarte natural, de altfel, cronologică, ci şi à rebours. Astfel, întâlnim „precursori” minori majori ai câte unui mare filosof şi la câteva secole distanţă de timpul în care acesta a trăit. Să numim această clasificare încâlcită, împrumutând un termen din teoria literaturii, canonicizare à rebours. Probabil cel mai ilustrativ caz al înlocuirii trecutului cu prezentul îl reprezintă Plotin ca minor major al lui Platon. Aici lucrurile se complică nu numai temporal, în sensul aducerii viitorului în faţa trecutului pe axa temporală; complicaţiile de natură taxiologică se nuanţează aici până la perversitate: Plotin este un minor major al lui Platon nu pentru că acesta din urmă a preluat o idee din primul pe care a construit un întreg sistem filosofic, ci pentru că cel dintâi, preluând tot sistemul filosofic al celui de-al doilea, l-a nuanţat şi rafinat atât de mult, încât, prin nenumărate adagii, pur şi simplu l-a rescris în cheie filosofică diferită. Iar acest joc intertextual invers nu este şi ultima complicaţie pe care exemplul meu îl oferă. Reinterpretându-l total, în altă cheie şi, după cum bine se ştie, pentru scopuri diferite, Plotin a devenit, aş spune de la sine, cel mai mare epigon al lui Platon, adică, simplificând puţin, cel mai mare imitator al lui. Şi asta ca ironie a hazardului istoric redus la Unul atât platonician, cât şi plotinian, pentru că, mă întreb, să se fi mulţumit Plotin cu poziţia de imitator al maestrului său, fie şi cel mai mare dintre toţi, ştiind prea bine ce gândea Platon despre mimesis?
Distincţia lui Hadot este exclusivistă şi din alt punct de vedere: filosofia nu a dat numai filosofi şi profesori de filosofie, ci şi trăitori de filosofie şi ştiutori de filosofie. Aceste înclinaţii, probabil, secundare ale filosofiei (prima stă la periferia istorică a filosofiei, iar a doua la periferia ei socială) ar trebui să fie, cel puţin, la fel de importante ca principalele, axiomatizate în distincţia filosofului şi profesorului de filosofie Hadot (însuşi părintele diferenţei nu i-a respectat acesteia principul separator), pentru că trăitorul de filosofie l-a anticipat pe filosof, primul întruchipând epoca orală a filosofiei, iar cel de-al doilea inaugurând epoca scrisă, discursivă, a filosofiei; şi fiindcă ştiutorul de filosofie, al cărui rol este atât de ambiguu şi inefabil (el ar fi personificarea inversă – umanul devine non-uman – a quiddităţii filosofice), îl dublează pe profesorul de filosofie, fiind un avatar underground şi academic ilegal al acestuia. Explicaţia pentru care cei doi sunt doar reprezentanţi secundari (devianţi) ai filosofiei este destul de simplă şi, in corpore, anticipată: trăitorul de filosofie a fost înlocuit de filosof, pe care şi l-a asimilat cu excepţia modelului behaviorist, iar ştiutorul de filosofie este în permanenţă subminat de profesorul de filosofie, de care se delimitează identitar şi statutar cu posibila excepţie a unei φρόνημα similare.