Răbdare şi înţelepciune

Se spune despre răbdare că ar fi măsura înţelepciunii; cu cât eşti mai răbdător, cu atât eşti mai înţelept. Dar eu nu cred asta. Poate că nu-s înţelept şi din cauza asta nu cred aşa ceva (de fapt, pentru că nu aş fi înţelept, nu aş putea să cred: nu aş fi capabil, psihic, intelectual şi chiar fizic să cred); poate că nu-s suficient de înţelept şi din cauza asta nu pot sau, simplu, nu cred în aşa ceva, dar, fiindcă sunt, să zic, pe jumătate înţelept, reuşesc deja să intuiesc care mi-e problema şi s-o şi exprim, fără a fi în stare, deocamdată, la jumătatea drumului dintre prostie şi înţelepciune, dacă prostia este antonimul şi ontic al înţelepciunii, nu doar lingvistic, să o şi rezolv – într-un fel sau altul. Dar eu nu cred nici măcar în această posibilitate. Pur şi simplu nu cred că există vreo legătură între înţelepciune şi răbdare – sau invers, desigur. Am să şi explic de ce nu cred într-o asemenea teorie, cu toate că, recunosc, cei care au lansat-o (sau contextual care i-a favorizat apariţia pe „piaţa” – liberă – a mentalităţilor) probabil că au avut în vedere aparentul numitor comun pe care atât înţelepciunea, cât şi răbdarea îl împărtăşesc. Şi mă refer la timp, mai ales la timpul pe care ţi-l ia atât înţelepciunea, cât şi răbdarea pentru a ajunge la vârful lor de formă (şi conţinut, aş adăuga, deşi expresia „vârf de conţinut” nu este nicio expresie, şi nici nu-mi amintesc s-o fi întâlnit pe undeva ca atare). Mai mult decât atât, mă refer la timpul pe care răbdarea îl sacrifică pe altarul înţelepciunii (căci numai în timp poţi deveni înţelept, dacă, altfel spus, ai răbdarea să-i acorzi timpului scurgerea necesară pentru ca tu să devii ceea ce, natural, nu poţi: înţelept) şi la timpul pe care înţelepciunea îl pierde din cauza răbdării căreia trebuie să-i aştepte şi să-i urmărească maturizarea / pe sau în cauza răbdării, fiindcă, în cazul ei, înţelepciunea devine o cauză pierdută fără răbdarea atât de necesară, iar răbdarea însăşi devine o cauză pierdută fără înţelepciunea care, numai ea, îi poate maximiza potenţialul originar. Maximizarea de care vorbesc este o ridicare a răbdării din timpul ei „natural” în cel al înţelepciunii, tot infinit, ca şi cel din care a fost săltată, dar astfel într-un mod mai aplicat finit. (Atunci când infinitul este finitizat, segmentat în părţi finite, şi suma acestor părţi finite, infinitul, devine susceptibilă de finitizare, pentru că niciodată suma unor părţi, oricât ar fi ea de mare, nu poate să fie mai mare decât totalul părţilor din care este alcătuită).
M-am pierdut iarăşi în tot felul de amănunte nu întotdeauna foarte riguros legate de subiectul abordat, dar, ca de fiecare dată, revin unde am rămas şi continui ideea neatinsă de întinările perfect posibile ale unei astfel de întârzieri. Spuneam, aşadar, că nu cred deloc în simetria pe care unii au propus-o între înţelepciune şi răbdare; şi nici nu cred în raportul aproape insensibil la realitatea pe care se presupune că îl reflectă şi atât de pedagogic în esenţă (cu alte cuvinte, lipsit total de înţelepciunea şi de răbdarea de a ajunge la ea) dintre înţelepciune şi răbdare. Şi, până la urmă, nu cred în simetria dintre ele două şi în raportul avut loc în mijlocul lor nu pentru că mi-ar lipsi răbdarea de-a ajunge înţelept sau că n-aş avea înţelepciunea să fiu răbdător, ci pentru că, în starea lor „naturală”, adică antropologică, dar nu şi culturală, înţelepciunea şi răbdarea nu au nimic în comun în afară de faptul că ambele, după toate probabilităţile, sunt atribute exclusiv umane, cu toate că, la o privire mai atentă, şi în lumea animală, răbdarea şi înţelepciunea par a exista şi a fi manifeste chiar în comportamentul animalelor, dar, bineînţeles, la un alt nivel decât cel din lumea umană. Ultima afirmaţie (şi, implicit, comparaţie între două lumi) este de bun-simţ şi, probabil, nu ar avea ce să caute într-un text cu pretenţii mai „înalte” decât standardul pretenţional în materie de investigare critică a unor dublete culturale mentalitar forţate să se fi dublat, dacă nu ar marca un simplu fapt, adevărul „natural” că răbdarea şi înţelepciunea nu au nimic în comun în afară de culturalizarea excesivă şi, cum am amintit deja, falsă pe sau în cauza căreia o simetrie neverosimilă şi un raport prea scientist le-au asociat.