Meta 1

Mă frământă, din nou, o întrebare. De data asta este meta-interogativă; cu alte cuvinte, pentru cei dintre noi cu mai puţine cuvinte în dotarea lor lexicală (vocabulărească, dacă am trăi acum vreo 200 de ani şi sub o anumită zodie literară şi lingvistică), o întrebare, cea care nu-mi dă pace, despre însăşi esenţa întrebării, despre natura ei intrinsecă sau, mai pe scurt, fără să mai cobor în timp cu două secole – aproximativ – (de ce trecutizarea timpului, adică explorarea trecutului, în orice fel s-ar face ea, este întotdeauna „imersiune”, „coborâre”, „alunecare”; de ce trecutul presupune, ori de câte ori este pomenit în prezentul foarte scurt al actualizării lui mnemotehnice, o mergere în jos, josul temporal, în beciul absolut al timpului – şi memoriei în care timpul este înregistrat, gravat, subordonat unor linii, basorieliefice, subiective?), despre întrebare: o întrebare despre întrebare şi chiar despre actul în sine de a întreba (orice).
Întrebarea care mă chinuieşte de mult timp (aş aprecia timpul torturativ, torturant sau torturesc, după preferinţele vocabulăreşti ale domniilor voastre, ca fiind unul relativ îndelungat, dacă ne referim la cât a trecut de când am început a-l percepe cronometru, îndelungant, dacă ne referim la cât mai are de trecut până se sfârşeşte percepţia noastră cronometră asupra-i, îndelungit, dacă îi atribuim o calitate oarecum mai fizică sau ceva mai şuie ori şuistă – în cazul în care dorim ca discursul nostru să se păstreze în limitele celui savant) s-ar putea formula într-o mie – infinită – de feluri (numai cu condiţia ca mia respectivă, să fie, în ea însăşi, în felul în care îşi organizează diferitele posibile mutaţii variantale sau variantistice, infinită), dar eu am să prefer, rămânând oprit la ea, o singură modalitate de a o exprima; şi anume, în conformitate cu regula de aur a barochismului lingvistic (meta-barochismul care îşi vorbeşte sieşi de propriile neregularităţi de parcă ar fi cât mai uniforme cu putinţă), cea mai dificilă şi, în acelaşi timp, inutilă dintre toate; voi lua, aşadar, drumul tare al meta-interogativităţii şi îi voi păstra intacte toate hârtoapele pe care este în stare să le dâmbuiască.
Formularea cea mai simplă a întrebării care mă pune la grele încercări ar fi următoarea: De ce simţim nevoia, cu toţii, să punem întrebări? Pasul următor înspre barochizarea ei ar fi acesta – aproximativ: De ce trebuie să interogativizăm lumea în care trăim? (Să se observe uşoara diferenţă semantică între verbul comun, a interoga, şi cel expert, a interogativiza; sensul primului verbum este uşor de înţeles: a pune întrebări (lumii); dar, în ceea ce priveşte sensul celui de-al doilea verbum, lucrurile nu mai au seninătatea translucidă a clasicităţii – fie şi lingvistice – prezentă în cazul lui a interoga; înţelesul lui a interogativiza se aproprie baroc de periculos de transformarea lumii înseşi într-o întrebare unică şi imuabilă, un fel de dumnezeu interogativ al lumii – întrebându-se tot timpul său infinit: sunt întrebare? sunt dumnezeu? este întrebarea care sunt dumnezeu? este dumnezeul care sunt întrebare? – care se întreabă întotdeauna pe sine dacă mai poate continua a se întreba acelaşi lucru: este întrebarea pe care mi-o pun o întrebare în adevăratul sens al cuvântului sau îi mai lipseşte ceva, din compoziţia sa interogativă, pentru a fi, în sine, întrebarea pe care mi-o pun unic şi imuabil?) Şi, fireşte, barochizarea însăşi a întrebării care mă bântuie ar fi – nu ar putea fi alta – aproximativ asta: De ce, în toate situaţiile, întrebarea pe care vrem s-o punem, în momentul în care ne vine în minte formularea ei, este încărcată de natura însăşi a întrebării, cu toate că, cel puţin câteodată, felul în care o punem în cuvinte este, mai degrabă, afirmativant, transformabil în afirmaţie prin lungirea ei lingvistică excesivă?
Căci, şi am observat acest fenomen de nenumărate ori, cu cât o întrebare este mai lungă (punctul ei de referinţă se îndepărtează, grafic sau epic, exponenţial de punctul ei final, grafic sau epic: semnul întrebării), cu atât îşi pierde din interogativitate, îşi slăbeşte natura întrebăcioasă (ca, din nou, acum vreo 200 de ani în josul memoriei noastre) şi devine tot mai mult afirmaţie, astfel încât întrebarea originară care mă frământa este, in nuce, ex nihilo sau ab ovo, următoarea afirmaţie despre următoarea întrebare despre următoarea afirmaţie despre următoarea întrebare... cercul interogativizant şi, în sfârşit, interogativizat, transformându-se în pătratul afirmativant şi, în sfârşit, afirmativat al următorului parcurs baroc al meta-interogativităţii înseşi.