Meta 2

Am fost fascinat dintotdeauna (iată un adverb cu o anumită întorsătură ştiută numai de el, agăţată undeva între semantic şi pragmatic, care-l face să pară limitat, când de fapt este nelimitat), încă din primul an de facultate, de cuvântul meta, ajuns, prin vicleşuguri savante, prefix şi deschizător de drumuri al căror sfârşit nu este ataşat niciodată de ele, şi nu pentru că ar fi prea trissotinesc, trissotinist sau trissotinian în cantităţi industriale sau incorecte din punct de vedere holofernesesc, holofernesist sau holofernesian, ci pentru simplu motiv că, după ce l-am înţeles cât de cât, mai degrabă pricepând cât de mult de înţeles mai am la el, din momentul în care procesul înţelegerii lui a debutat într-o dimineaţă vagă de toamnă, m-a captivat capacitatea sa de-a mă transporta (abilitate pe care o are originar, dar şi secundar) chiar şi în zone inexistente din mintea mea.
Abia foarte târziu am aflat adevărata natură a lui meta. Ea nu este vehiculară, iar menirea lui nu este să transporte entităţi fizice sau abstracte dintr-o parte în alta. Desigur, are şi această predispoziţie, dar, cum aproape totul este, în cazul său, secundar, şi adevărata lui vocaţie, cu atât mai mult ea, se caracterizează prin secundaritate faţă de propriul subiect. Am s-o numesc secundaritate primară, pentru că rolul lui meta este să fie, întotdeauna, exact posterior altui lucru: precis al doilea după ceea ce primează, dar, în acelaşi timp, şi primus inter pares, întâiul secundar dintr-o posibilă listă infinită de secundari.
Meta este prima deviaţie a oricărei deviaţii ulterioare. Deviaţia care inaugurează deviaţiile şi care le defineşte calitatea primară de secundaritate.
Secundaritatea primară a lui meta este, în fond, dublarea. Orice lucru care devine meta este propriul său dublu de care are nevoie, la un moment dat, din felurite raţiuni logice şi ornamentale.
Din punct de vedere pur stilistic, dublarea metatetică este un superlativ absolut; ceea ce înseamnă că nimic nu poate fi perfectul lui însuşi dacă nu este şi propriul său dublu. Implicaţiile acestui fapt sunt imense: de la simpla constatare că perfecţiunea trebuie să fie dublă pentru a fi perfectă până la contradicţiile adânci despre unicitatea (presupusă) a perfecţiunii, totul, în registru metatetic, desfăşurându-se în regim de farsă. Tot ce este perfect, presupus unic, este, de fapt, dublu. Farsă? Este dumnezeul cel puţin al religiilor monoteiste o farsă izvorâtă din caracterul paradoxal de secundaritate primară a lui meta? Fiind perfect, atribut universal recunoscut divinităţii (cel puţin de orientare monoteistă), dumnezeu ar trebui să fie unic, adică, într-o traducere descendentă, singur, dar iată că nu este: alături de el şade dublul său, care îi conferă perfecţiune şi în virtutea căruia este transportabil în zona imuabilului etern.
Dar cine este dublul oricărui lucru graţie căruia acel lucru ajunge perfect? Şi de ce are nevoie un lucru, pentru a fi perfect, de dublul său? Analiza identitară şi pragmatică a dublului, pe care am introdus-o prin aceste două întrebări, nu ar avea sfârşit, adică nu ar putea fi perfectă, dacă i-ar lipsi propriul dublu.
Dacă la nivel stilistic, dublul este un superlativ absolut, la nivel morfologic, el este un grup nominal în care nominativul joacă rolul întâietăţii lui meta, iar genitivul, cel al secundarităţii lui (interesant cum secundaritatea este descrisă, la acest nivel, prin atribuire; să fie, cu alte cuvinte, secundaritatea doar un predicat – funcţional – al primatului?), standardizat prepoziţional în următoarea formulă: despre despre. Repetiţie simplă şi nevinovată? Tautologie intenţionată? Sau dublarea dublului prin propriul său dublu? Formula standard, deşi ambiguă, ne atrage atenţia asupra faptului că, deja la acest nivel de înţelegere, se poate observa o defalcare a rolurilor logice pe care prepoziţia, în repetarea ei, o are. Şi anume, avem de-a face cu o schimbare a valorii gramaticale (al doilea despre se substantivizează), care prefigurează, la alte niveluri, o schimbare de valoare logică.