Puţin despre filosofie 1

Studiez filosofie de şase ani şi în tot acest timp am călătorit (nu este călătoria un topos al vremurilor „prefilosofice” şi o constantă a epocii „postfilosofice”?) invariabil spre aceeaşi concluzie: cea mai importantă parte a sa este cea mai mică şi, probabil, cea mai puţin băgată în seamă, însuşi numele ei, pe care toţi îl rostesc cu extaz academic şi inconsistenţă de bun simţ: filosofia.
Şi de ce ar fi aşa de important un nume (şi strâmbăm, pedant, din nas, ivindu-ne în minte obligatoriul arbitrar lingvistic) când ştiinţa pe care a generat-o este atât de vastă, atât temporal, cât şi spaţial (o spaţialitate intelectuală), încât el a fost redus la simplul rol individualizator de separare a unui discurs de altul? Pentru că fără el filosofia nu ar mai fi filosofie, ci altceva, şi eventualii înlocuitori sunt extrem de numeroşi; iată numai câţiva dintre cei mai importanţi: ontologia, metafizica, epistemologia; toţi sunt filosofie, dar întotdeauna mai puţin decât ea. Filosofia, ea luată în ea însăşi, este, de fiecare dată, şi ontologie, şi metafizică, şi epistemologie, dar, prin inefabilul ei, mai mult decât atât, pe când înlocuitorii săi potenţiali sunt filosofie minimalistă. Filosofia redusă la minimul ei, specializat, care îi maximizează câte o parte: fiinţa, prin ontologie; natura, prin metafizică; caracterul, prin epistemologie. Generalizând, am putea spune că orice parte a filosofiei, în virtutea faptului că-i este filosofiei parte, este „o filosofie” sau „filosofie atomistă”. Dialectologia, de pildă, este „filosofie atomistă”, iar filosofia, dacă ţinem la simetrii formale, este „dialectologie holistă”. Acest lucru înseamnă că filosofia este atât de flexibilă, încât permite părţilor ei componente, temporal şi din motive discursive solide, să i se substituie ca întreg şi să funcţioneze astfel. Ridicarea părţilor la rang de întreg este, în cadrul filosofiei, el însuşi un exerciţiu dialectic. Dar şi inversul, coborârea întregului la rang de părţi, prin disociere, este permis: tot ca exerciţiu dialectic, prin care se urmăreşte felul în care filosofia îşi menţine, intactă, mlădierea noetică.
Iată, pe scurt, de ce numele filosofiei, omonim cu ea, este cea mai importantă parte a întregului pe care, de-a lungul timpului, l-a generat. Şi încă pentru un motiv, pe care l-am sugerat deja, dar, probabil, nu şi formulat clar: partea asta atât de mică din punct de vedere cantitativ pe care numele filosofiei îl ocupă în corpul ei este, dacă am dreptate, cea mai pluridimensională dintre toate părţile din care filosofia însăşi este alcătuită. Acest pluralism general în care numele îi abundă este, geometrizant, suma tuturor părţilor potenţiale pe care el le poate actualiza, ridicându-se, de câte ori este invocat, la rang de întreg, omonim lui, dar fără a li se şi suprapune.
Studiez filosofia de şase ani şi, trecând acum în revistă anumite observaţii pe care le-am făcut, în timp, pe marginea ei, mi-am dat seama că filosofia, în ciuda tuturor argumentelor pe care le-aş putea da (implicit şi cele, majoritatea, pe care nu le-am dat încă), nu are părţi şi nu este un întreg; filosofia este, a-spaţializată, doar o margine în marginea căreia (şi filosofia, ca orice lucru perfect, perceput aşa, cel puţin, îşi are dublul ei care o face perfectă) se pot nota anumite observaţii despre părţile ei şi despre întregul pe care-l reprezintă; atât şi nimic mai mult; nici părţile, nici întregul ei nu-i aparţine, ci toate ţin de observaţiile, felurite, care se pot face, de pe marginea filosofiei, pe marginea ei.