Mă gândesc şi eu, 1

Vântul are un gust ciudat. De filosofie. Poate că de aia nu-mi place mie să ies afară când bate vântul. Că e rost de filosofie, şi nu mai e necesar. Mă doare capul dacă ies din casă pe vânt. Şi dacă îmi pun o şapcă sau ceva, şi tot începe să mă doară capul. Mai bine lipsă, deci. Mai bine la adăpostul liniştit al pereţilor din camera mea. Cel puţin aici ştiu că mediul înconjurător nu va deveni niciodată eolian. Şi nici filosofic.
În altă zi, când am ieşit din casă, mirosea a literatură afară. Un parfum ciudat, mai ales într-o zi în care nu se anunţa nimic incitant la orizontul ei. Doar curgerea obişnuită a orelor şi cam atâta tot. Şi a minutelor care alcătuiesc orele, am uitat de ele. O zi cu adevărat banală, liniară şi plată ca pământul înainte de-a fi devenit rotund în ochii oamenilor.
Şi dacă, într-o altă zi, vântul va avea gustul ştiinţei, atunci pământul cum va mai fi? Că mai sunt forme geometrice pe care savanţii le pot epuiza în descrierea planetei noastre. Şi dacă într-o şi mai altă zi, vântul îşi va schimba brusc gustul şi va avea gustul nou de literatură, atunci pământul va fi rotund sau pătrat, dar din ce punct de vedere? Să nu-mi zică nimeni că într-o asemenea zi fizica va trece drept literatură, iar rotundul va deveni încă o dată pătrat şi celelalte forme geometrice pe care pământul le va fi purtat vor fi aruncate şi uitate atât de ştiinţă, cât şi de literatură…
Înseamnă că în oricare dintre zilele următoare mă pot aştepta ca ştiinţa să nu mai fie exactă, iar literatura să nu mai fie verosimilă, iar pământul să nu mai fie ca o formă geometrică, iar vântul să nu mai fie vânt, fiindcă şi-a pierdut în totalitate gustul pe care l-a avut.
Da, o adevărată catastrofă planetară. Dar eu m-am pregătit să o înfrunt din ziua în care m-am hotărât să nu mai ies afară atunci când vântul are gust de filosofie.